Vesmintele Arhieresti

Arhiereul are dreptul la purtarea tuturor ves­mintelor liturgice cunoscute, afara de orar - pe care-l poarta totusi preinchipuit, sub forma dubla a epitrahilului. In prezent felonul este inlocuit de sacos, care a devenit astfel, ca si omoforul, un vesmant liturgic exclusiv arhieresc.

Sfantul Simeon Tesaloniceanul, vorbind de vesmintele liturgice arhieresti, spune ca sunt sapte la numar, "pentru cele sapte lucrari ale Sfantului Duh", si le enu­mera: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele, epigonatiul, sfita-sacosul - sau poli­stavrosul - si omoforul".

Informatii despre vesmintele comune cu cele preotesti ca stiharul, epitrahilul si manecutele, le putem lua de la sectiunea vesminte preotesti. Vom trata numai despre sacos, omofor si epigonation, ca ves­minte distinctiv arhieresti; dupa aceea vom studia mantia, mitra arhiereasca si celelalte podoabe vestimentare, cu caracter liturgic ca: engolpiul, crucea, carja, dichiro-tricherele.

Sacosul

Dupa unele opinii, sacosul ar fi fost un vesmant imparatesc, purtat de im­paratii bizantini, care l-au daruit apoi, in semn de deosebita cinstire si patri­arhilor din Constantinopol. Acestia insa se impodobeau cu el numai de trei ori pe an: la Nasterea Domnului, la Sfintele Pasti si la Cincizecime.

Cealalta opinie, a liturgistilor latini, e ca sacosul ar fi descendent al bogatei dalmatice, vesmantul special al consulilor romani, de odinioara.

Desi unii autori sunt de parere ca introducerea sacosului s-a facut mai de timpuriu in Biserica, totusi primele stiri despre existenta lui - chiar limitata - in cult, apartin abia sec. al XII-lea.

Prima amintire o gasim la Balsamon in sec. al XII-lea. El precizeaza ca acest vesmant este ca si polistavrosul, rezervat patriarhilor. Acest fapt insa nu ramase mult timp ca atare, fiindca deja la inceputul sec. al XIII-lea, cativa mitropoliti aveau dreptul de a-l purta.

In privinta adaugarii clopoteilor, care s-ar fi facut in sec. al IX-lea, dupa modelul mantiei Vechiului Testament, nu avem documente, spre a ne putea opri la aceste date. In orice caz, acest lucru s-a facut cu mult dupa inceputul sec. al XV-lea, fiindca Sfantul Simeon nu spune nimic despre clopotei.

In Muzeul de Arta religioasa din Bucuresti, este o icoana, din anul 1513, care ar fi apartinut sotiei lui Neagoe Basarab, Despina Doamna. Icoana reprezinta doi sfinti, dintre care unul, Sfantul Sava, este imbracat in sacos. Este desigur o icoana greaca, adusa probabil din Orient. Sacosul acesta are o forma deosebit de interesanta: este compus din doua parti, care lasa cate o deschizatura in partile laterale.Un sacos asemanator acestuia ar fi acela purtat de mitropolitul Moldovei Grigorie Rosca (1541-1546) in chipul sau de la Manastirea Voronet. Sacosul este lung, cu manecile scurte si cu cruci incadrate in cercuri. Spre deosebire de sacosul Sfantului Sava, care are laturile desfacute, sacosul Mitropolitului Rosca pare a fi din intregul.

Sacosul nu se foloseste in cult decat atunci cand arhiereul oficiaza Sfanta Liturghie. Acelas rol il mai are , dintre celellalte vesminte, si stiharul, epigonatiul si manecutele. Este deci, ca si celelalte, un vesmant pur liturgic.

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ii atribuie aceeasi semnificatie simbolica ca si felonului, inchipuind imtai "haina pe care a imbracat-o Mantuitorul, cand a fost batjocorit". El este deci "semnul umilintei". Arhiereii se imbraca cu acest vesmant ca sa-si aduca aminte de luarea in ras si batjocura la care a fost expus Mantuitorul, imbracat fiind de ostasi in hlamida mohorata, pentru ca se numise "regele iudeilor".

Clopoteii de pe margini ar simboliza, dupa unii liturgisti, "Evanghelia Cuvantului lui Dumnezeu, care trebuie sa iasa din gura episcopului".

La un alt autor, gasim ca sacosul mai inchipuie "camasa lui Iisus Hristos, asupra careia s-au tras sorti, spre a nu fi impartita intreaga si proprietatea unuia, iar simbolic, el inchipuie Biserica crestina, a carei conducere arhiereii o iau asupra lor; drept aceea sacosul nu e facut din bucati, ci croit din intreg".

Omoforul

Omoforul s-a purtat intotdeauna deasupra celorlalte vesminte sacre.

Se sustine ca omoforul este bine inrudit cu pallium-ul latin si ca origine si ca functie sacra. El este o insigna - distinctie - de origine imparateasca, care se purta deja in sec. al V-lea, de catre papi. Acel pallium era o fasie de stofa de lana alba, asezata in jurul umerilor, ale carei capete cadeau unul in fata si altul pe spate.

Acest pallium pare ca a provenit dintr-o concesiune imperiala. In sec. al VI-lea, papii, cand acordau pallium-ul episcopilor care nu erau supusi ai imperiului grecesc, aveau obiceiul sa ceara autorizatia Imparatului in acest scop.

Imparatii recunoscura apoi papilor dreptul sa acorde direct pallium-ul celor mai distinsi dintre arhiepiscopi.

Aceste opinii sunt combatute, socotindu-le ca fanteziste si neintemeiate.

O alta opinie e ca pallium-ul ar fi fost la inceput introdus la Roma ca o distinctie liturgica, avand forma initiala nu a unei fasii, ci a unui sal, care a luat apoi, incetul cu incetul, forma fasiei.

Prima stire scrisa despre omofor dateaza dela anul 400. In actele episcopilor Mitrofan si Alexandru din Constantinopol, ni se vorbeste de un omofor al lui Mitrofan. Acesta ocupase, in timpul lui Constantin cel Mare, scaunul din Constantinopol.

In practica veche a secolelor VI- VII, se obisnuia ca la numirea unui episcop, mitropolit sau patriarh, sa i se incredinteze si omoforul; si, dimpotriva, cand se lua omoforul unui episcop era egal cu depunerea lui din treapta.

In cele mai vechi reprezentari picturale pastrate in papirusul cu Cronica lumii, apartinand sec. al V-lea, omoforul este alb si scurt.

In mozaicurile din Roma ale secolelor VII, VIII si IX, formele respective de pallium se observa foarte bine:o fasie lunga, alba, cu cruciulite negre, asezata pe umarul stang, inconjurand grumazul, adus prin fata, lasandu-se sa formeze un unghi pana aproape de brau, apoi se intoarce inpeste umarul stang, pe spate in jos.

In Apus pallium-ul incepe sa-si modifice forma odata cu sec. al XIV-lea, pe cand in Rasarit forma cea veche se pastreaza pana tarziu, in sec. al XVII-lea. Forma omoforului rasaritean pare ca a fost a unei fasii cu mult mai late decat in Apus, insa tot asa de lunga.

Dintr-o perioada relativ recenta, dar care nu se poate stabili cu precizie, omoforul vechi, lung, si-a gasit un inlocuitor, pentru cea mai mare parte din slujbele arhieresti. Acesta s-a numit omoforul mic, iar vechiul omofor a ramas omoforul mare.

Imbracarea omoforului mare, asa cum a evoluat spre forma greoaie de aastazi, din sec. al XVII-lea incoace, devenind dificila, cred ca a in­drep­tatit pe unii ierarhi sa recurga la un al doilea omofor, mai usor de imbracat si dezbracat, in timpul Sfintei Liturghii. Astfel s-a creat omoforul mic.

Rugaciunea de la imbracare nu se spune decat numai la imbracarea omoforului mare.

Omoforul mic se aseaza dupa gat, cazandu-i ambele parti in fata, pe piept. Este cam in felul vechiului "orar-epitrahil" preotesc, insa cu mult mai scurt si ceva mai lat.

Omoforul mare se imbraca numai la inceputul Sfintei Liturghii, iar in timpul citirii Apostolului este dezbracat, spre a fi inlocuit apoi, in restul serviciului divin, cu omoforul mic.

Inca din sec. al V-lea, avem stiri asupra folosirii rituale a omoforului in savarsirea Sfintei Liturghii. Sfantul Isidor Pelusiotul (sec. V) ne spune ca la citirea Sfintei Evanghelii, omoforul se dezbraca, in semn de cinstire pentru Cuvantul Domnului, care Insusi predica.

Iar Sfantul Simeon Tesaloniceanul (sec. XV) adauga ca se scoate si la Sfanta Jertfa "caci si Sfanta Jertfa este lucru al Insusi Mantuitorului nostru si El Insusi este Cel ce prin noi preotii si robii sai, jertfeste si Se jertfeste".

Momentele cand se aseaza anume omoforul, ne sunt indicate in modul urmator de Sfantul Simeon: "iar la inceputul Liturghiei, la inaltarea Sfantului Agnet, la hirotonii si la alte Sfinte Taine, arhiereul pune totdeauna omoforul imprejurul umerilor sai". In prezent, omoforul mare se aseaza la inceputul Sfintei Liturghii si imbracandu-se, diaconul spune rugaciunea urmatoare: "pre umeri ai luat, Hristoase, firea noastra cea ratacita si inal­tandu-Te o ai adus pe ea lui Dumnezeu Tatalui". El se tine pana la citi­rea Sfintei Evanghelii. Inca din timpul citirii Apostolului, arhiereul dezbraca omoforul, iar diaconul il poarta pe mana stanga, la cladire.

In timpul ecfonisului: "ca sub stapanirea Ta ..." i se pune pe umeri omoforul mic. In timpul Heruvicului, dupa sarutarea Sfantului Antimis, i se ridica din nou omoforul, iar la rugaciunea "cu aceste puteri" se pune din nou omoforul mic. Iar dupa sfintirea punerilor inainte, arhidiaconul aseaza arhie­reului mitra pe cap si-i ia omoforul, care se pune iarasi la "si ne invred­niceste..."

Sfantului Isidor Pelusiotul arata ca omoforul inchipuie "oaia cea pierduta", pe care a luat-o Mantuitorul pe umarul Sau s-o duca la mantuire.

Largita aceasta explicatie, omoforul mai inchipuie si "omenirea cea ratacita" din cauza pacatului stramosilor nostri, Adam si Eva, pacat pe care Mantuitorul, devenind om, l-a luat asupra Sa, pentru mantuirea omenirii pierdute.

Ca o consecinta a faptului ca vesmantul a aparut din cele mai vechi timpuri ca un insemn al demnitatii arhieresti, a fost dezbracarea lui in timpul citirii Sfintei Evanghelii. Fiindca atunci, vorbind chiar Domnul, episcopul devenea "ascultator", "supus", nu "domn".

Mantia

Nu este un vesmant liturgic propriu zis; arhiereul o imbraca numai cand intra in biserica, la vecernii, la slujbele mici si la alte ceremonii, impreuna cu omoforul mic si carja.

Unii autori socotesc ca originea mantiei poate sa fie din Persia, unde mantia era o manta militara. De acolo a trecut mai tarziu la imparatii din Orient, ca un supra-vesmant de ceremonie.

Dintre liturgistii latini, Goar sustine ca acest vesmant deriva din mantia monastica, care-si trage originea din mantia filosofilor, adoptata de primii crestini.

Un vesmant asemanator mantiei ar fi, in ritul latin, in primul rand, asa numitul pluviale, sau cappa, cappa-choralis. Insa prin utilizarea lui si de preoti si prin trecerea in randul vesmintelor obisnuite, a facut ca dupa sec. al X-lea, clerul superior - cardinalii, episcopii, canonicii - sa adopte ca supra-vesmant de distinctie a gradului lor ierarhic, asa-numita "cappa-magna". Aceasta poate fi deci considerata ca un corespondent al mantiei rasaritene, nu acel "pluviale".

Forma vechii mantii calugaresti era simpla si de culoare inchisa.

Mantia arhiereasca a pastrat numai forma acesteia, ca trasaturi generale; in ceea ce priveste culoarea si materia, acestea s-au schimbat. Mantia arhiereasca este cu mult mai larga decat cea monahala. In afara de faptul ca ea este de largimea unei adevarate mantii imperiale, mai are si pliseurile (incretiturile) stofei, iar deasupra lor acele benzi care simbolizeaza "raurile" de care vorbeste Sfantul Simeon Tesaloniceanul.

Mantia se incheie in fata, la gat si in partea de jos. Langa in­cheietura de la gat, deoparte si de alta, sunt doua patrate de stofa, brodate frumos, numite table sau lespezi, iar jos alte doua, numite "poluri". Pana in sec. al XVI-lea, era obiceiul in Biserica Ortodoxa ca mantia cu patru table (poluri) sa se acorde numai patriarhilor si acelor arhiepiscopi ortodocsi, carora le aproba Sinodul constantinopolitan. Pentru ceilalti episcopi si arhierei se incredinta mantia numai cu doua table.

Mantia nu este un vesmant liturgic propriu-zis. Cel putin Sfantul Simeon Tesaloniceanul nu-l numara printre cele sapte vesminte ale arhiereului - dupa numarul celor sapte taine.

Cu toate acestea, mantia este un vesmant cultual, dupa modul cum ni-l prezinta Sfantul Simeon si pentru simbolismul sau in cult.

In prezent, ori de cate ori arhiereul intra in biserica, este imbracat, in portic, cu mantia. La vecernie, arhiereul poate sluji cu mantia, epi­trahirul, omoforul si mitra. Numai la Sfanta Liturghie, mantia nu se mai imbraca.

Mantia calugareasca inseamna, dupa Sfantul Gherman, "sim­pli­tatea calugareasca si haina ingereasca".

Mantia arhiereasca insa, dupa Sfantul Simeon, inseamna "darul lui Dumnezeu cel purtator de grija" cuprinzator si acoperitor, pentru ca cuprinde si acopera trupul".

Raurile mantiei, inseamna "invataturile cele felurite ce izvorasc necontenit din cele doua Legi, cea Veche si cea Noua.

Iar dupa un autor, tablele sau lespezile, legea cea Veche si cea Noua

Epigonatiul sau bedernita

Epigonatiul sau bedernita este un vesmant liturgic propriu-zis, desi forma sa si modul de purtare ne-ar indreptati a-l socoti mai degraba ca o podoaba vestimentara (ornat, insignia, distinctie). Ea se poarta in mod obisnuit de arhierei si este acordata, ca o distinctie speciala si preotilor, rasplatiti de episcopii lor pentru activitatea depusa.

Asupra originii epigonatiului sunt doua teorii mai importante: una, din sursa ortodoxa, in care autorii sustin ca acest vesmant s-a introdus in scop cultual in Biserica, prin sec. al VI-lea si ca ar deriva dintr-un fel de stergar (servet) folosit inainte de episcopi, in Joia cea Mare, la spalarea picioarelor conslujitorilor, dupa exemplul Mantuitorului.

A doua opinie, sustinuta mai ales de liturgistii apuseni, arata ca la origine, epigonatiul ar fi acea "mapulla" sau "mappa", un fel de batista de podoaba. Braun precizeaza ca aceasta mappa, nu era chiar ca o batista obisnuita, ci o bucata de stofa ceruta de eticheta timpului, care se purta mai mult ca ornament, decat ca utilitate. Era, cu un cuvant, in felul batistelor brodate sau a batistelor de matase colorate, care nici pana azi n-au disparut si se folosesc mai ales de tineri, in buzunarul de la haina, sau ca acelea pe care le poarta tinerii de la tara, la brau. "O astfel de batista (marama) de eticheta, in ritul roman, nu fu o inventie a Bisericii, ci fu luata din uzul profan al antichitatii".

In reprezentarile picturale (mozaicuri, miniaturi, fresce) abia in sec. al XI-lea apare enchirionul.

Cea mai veche reprezentare se vede in minologiul lui Vasile al II-lea, din Biblioteca Vaticanului, la icoana Sfantului Grigore, facator de minuni. Forma enchirionului este ca o marama alba, cu mici desene cruciforme; ea este atarnata cu un colt, de brau.

Schimbarea enchirionului in epigonatiu s-a facut poate prin sec. al XII-lea, atunci cand a aparut denumirea de epigonatiu. Totusi, ca un anacronism, mostenit probabil din cauza influentei zugravilor fata de picturile anterioare, apar si in sec. al XIII-lea epigonatii in forma de marame.

Forma initiala a epigonatiului a fost enchirionul (o marama). Era de culoare alba si, de obicei, se purta atarnat de brau, in partea dreapta.

Daca consideram informatia din scrisoarea patriarhului Nichifor (sec. IX), deducem ca enchirionul era frumos impodobit cu aur. Prin sec. al XII-lea, schimbarea din enchirion in epigonatiu, s-a facut prin aplicarea unui carton sau panza groasa, ca sa stea drept, pastrandu-si o forma rombica. Cred ca aceasta schimbare s-a facut ca ornatul sa corespunda mai bine semnificatiei simbolice ce i se atribuia (sabia Duhului Sfant).

Epigonatiul este un vesmant pur arhieresc si face parte integranta din vesmintele liturgice. Purtarea lui la Sfanta Liturghie devine astfel obligatorie, unde se poarta exclusiv. La imbracare, arhidiaconul spune rugaciunea: "Incinge sabia Ta peste coapsa Ta Puternice, cu podoaba Ta si frumusetea Ta, incordeaza si bine sporeste si imparateste peste adevarul si blandetea si dreptatea si te va povatui minunat dreapta Ta". (Psalm 44).

Preotii spun aceeasi rugaciune. Acestia nu pot folosi epigonatiul decat numai in virtutea unei permisiuni din partea Episcopului, pe baza unei activitati pastorale, deosebite. De indata ce i-a fost acordata, bedernita trebuie purtata in timpul Sfantei Liturghii.

Arhiereul isi atarna epigonatiul in partea dreapta peste sacos, de un nasture; iar preotul il atarna cu un snur de brau sau trece snurul dupa gat.

Din mentiunea lui (Pseudo)-Gherman rezulta ca epigonatiul ar inchipui "servetul cu care s-a sters Pilat pe maini, dupa ce s-a spalat, zicand ca e nevinovat de sangele lui Iisus".

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne arata mai dataliat ce insemnatate simbolica are acest ornat arhieresc.

In primul rand, ca o influenta a formei sale, epigonatiul re­pre­zinta: "sabia duhului, care aduce biruinta asupra mortii si nestricaciunea firii noastre si taria lui Dumnezeu cea mare asupra vicleanului celui chinuitor". Tot epigonatiul mai arata si Invierea Mantuitorului: "pentru care are pe el inscris Invierea aratand cu aceasta puterea, biruinta si scularea lui Hristos, pe care le-a savarsit prin curatie si neprihanire".

Pentru arhiereu, cand o imbraca, mai inchipuie "arvuna Prea Curatei Mirese a Bisericii".

Mitra arhiereasca

Mitra este un acoperamant al capului, care se foloseste numai de arhierei, in serviciul liturgic, precum si in alte oficii divine.

Daca ne conducem dupa scrierile Sfantului Simeon Tesalo­ni­ceanul, rezulta ca la inceputul sec. al XV-lea, mitra nu era inca gene­ralizata in cultul liturgic. Purtarea ei era chiar interzisa, gasindu-se multe justificari pentru a se prefera slujirea Sfintei Liturghii cu capul descoperit.

Nu se ingaduia asadar pe vremea aceea, ca sa poarte pe cap mitra in serviciul liturgic, decat Papa de la Roma si Patriarhul Alexandriei.

Balsamon, repetat de Nichifor Calist si Sfantul Simeon Tesaloniceanul, ne relateaza in scrierile lor, ca toti episcopii greci slujeau cu capetele descoperite, cu exceptiile aratate mai sus. Patriarhii din Alexandria aveau acest drept, ca succesori ai Sfantului Ciril, cel dintai care a folosit mitra, primita ca o distinctie de la Papa Celestin al Romei, atunci cand acesta l-a insarcinat sa prezideze in locul sau Sinodul de la Efes.

Cu toate ca Balsamon sustine ca mitra a fost trimisa la Papa Celestin, Sfantul Ciril de Alexandria, cand l-a insarcinat sa conduca Sinodul din Efes, Braun socoteste ca aceasta "este numai o versiune, fiindca pe tim­pul lui Celestin, un astfel de acoperamant al capului nici n-a existat la Roma, necum s-o fi putut transmite reprezentantului sau". Probabil ca Balsamon si-a intemeiat parerea sa pe o traditie mai veche, care spune ca Papa ar fi primit de la Imparatul Constantin cel Mare dreptul de a purta mitra.

Asupra istoricului acestui vesmant liturgic am amintit in parte, in paragraful precedent. De aci reiese ca dupa relatarea Sfantului Simeon Tesaloniceanul, pana in sec. al XV-lea, nu poate fi vorba de o mitra liturgica, la toti arhiereii, ci numai la patriarhul Alexandriei si la Papa de la Roma. Fiind vorba aci de o controversa, autorii liturgisti dau date nesigure, cu privire la folosirea mitrei in cultul liturgic.

Astfel, Mitrofanovici ca abia in sec. al XVIII-lea, mitra a fost purtata de toti episcopii si a trecut, ca un semn de inalta distinctie, chiar la arhimandritii si protopresbiterii cu inalte merite bisericesti.

Iar Braun socoteste ca introducerea mitrei la ceilalti arhierei in Orient, s-ar fi facut prin sec. al XVI-lea, pe la inceputul secolului, fiindca la anul 1589 mitra a fost introdusa pentru prima oara in Rusia.

Este mai mult ca sigur ca Patriarhul Ioan, care a luat parte la incoronarea fiului lui Andronic, despre care mentioneaza cronicarul bizantin Ioan Cantacuzen, a fost cel dintai Patriarh constantinopolitan care a folosit mitra. Dreptul de a o purta i-a fost acordat de imparatul bizantin, poate si pentru a da invesmantarii patriarhale o mai mare frumusete, cu ocazia slujbei de incoronare, fie ca un semn de inalta cinstire ce o acorda conducatorului spiritual al Ortodoxiei. Asa cum Papa de la Roma si Patriarhul alexandrin purtau mitra in cult, de ce nu s-ar fi acordat si Patriarhului din cetatea de resedinta imparateasca? Ceva mai mult, noua mitra acordata de imparat, semana cu o coroana imparateasca, printr-o bogata impodobire si nu mai era simpla, ca aceea a Patriarhului din Alexandria. Cat despre mitra papala, numita tiara, aceasta incepuse sa-si schimbe forma simpla, prin adaugarea celor trei coroane suprapuse.

Dreptul de a acorda mitra in forma de coroana, era de data aceasta rezervat imparatului bizantin. Odata acordat, acest drept se mostenea de urmasii la scaunul patriarhal, fara a mai fi nevoie de repetarea lui, la fiecare in parte.

Dar imparatul bizantin putea sa mai acorde mitra - ca si sacosul - si altor ierarhi mai insemnati din Bisericile ortodoxe cu conducere proprie. Astfel, intrun "sbornic" tiparit la Iasi, la 1723, de Mitropolitul Gheorghe al Moldovei, se spune ca Imparatul bizantin Ioan al VI-lea Paleologul a acoradt lui Iosif, Mitropolitul Moldovei, din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) "o mitra si cel dintai sacos, in locul felonului intrebuintat pana atunci. Desi aceasta asertiune nu este confirmata de vreun document con­temporan epocii, totusi ea poate fi socotita verosimila, deoarece nu mult dupa acea epoca, apar in picturi reprezentari de mitre arhieresti, fapt care ne duce la concluzia ca mitra se folosea deja in cult, pe vremea aceea. O astfel de mitra poarta Teofan, Mitropolitul Moldovei (1564-1572), dupa cum se obser­va intr-o fresca de la Sfantul Munte Athos.

In acest caz, daca imparatul bizantin a acordat dreptul de a purta mitra mitropolitului Moldovei, la inceputul sec. al XV-lea, se intelege ca acest drept fusese mai intai acordat Patriarhului din Constantinopol. De altfel, catre finele sec. al XV-lea mai intalnim si la alti ierarhi ortodocsi dreptul de a purta mitra, cum este cazul mitropolitului Maxim al Belgradului, din neamul despotilor sarbi al Brancovicilor. Este una din cele mai vechi mitre arhieresti pastrate pana azi. Ea are forma unei caciulite - vechea forma a mitrei ortodoxe - si este frumos brodata cu margaritare si pietre pretioase. Se disting inscriptii brodate, printre care se poate citi chiar numele celei ce a facut-o, principesa "Katakuzina".

In Biserica rusa mitra s-a introdus abia in sec. al XVI-lea. Cu ocazia infiintarii patriarhatului rusesc, tarul Feodor (1584-1598) a acordat primului patriarh, Jov, dreptul de a purta mitra, sacos si mantie. Este deci evident ca pana atunci mitra nu fusese introdusa in Biserica rusa, iar acordarea numitelor vesminte apare ca un privilegiu pentru tar, iar purtarea lor, la inceput, se cuvenea numai patriarhului. Prin sec. al XVII-lea mitra a trecut apoi, in Biserica rusa, si la episcopi. Un ordin din anul 1675 enumera mitra printre vesmintele episcopilor. Prin urmare, acest fapt s-a petrecut intre anii 1589 si 1675.

Primele reprezentari picturale, unde apare mitra patriarhilor alexandrini, incep din sec. al XI-lea. In Minologiul lui Vasile al II-lea (Biblioteca Vaticanului) se vad figurile Sfintilor Atanasie, Ciril si Spiridon, purtand un acoperamant pe cap. Dar acest acoperamant nu are nimic asemanator cu mitra episcopala de azi. Astfel, la Sfantul Atanasie apare mai mult ca un turban, sau ceva asemanator, iar la Sfantul Spiridon, ca o tichie facuta dintr-o impletitura de alb cu negru. Acelas fel de mitra se observa si la Sfantul Spiridon, din pictura Manastirii Arnota, apartinand sec. al XVII-lea. Iar Sfantul Ciril poarta o mitra tot dintr-o impletitura, insa de o alta tesatura.

In vechea pictura de la Arges (sec. XIV) numai Sfintii Silvestru al Romei si Spiridon apar cu capul acoperit. La fiecare din acestia, mitra prezinta cate o particularitate: astfel, la Sfantul Silvestru, mitra pare a fi o camilafca alba, avand in fata un desen de culoare neagra, de forma unui T intors. Poate ca e vorba de o cruce, al carei brat vertical de jos e intors printr-o indoitura, in partea dinauntru. Iar mitra Sfantului Spiridon are forma unei bonete albe si cu intercalari negre. Foarte asemanatoare cu aceasta apare mitra Sfantului Ciril, din pictura pe lemn ce se gaseste la Vatican, apartinand sec. al XVI-lea.

Inainte de sec. al XI-lea, nu avem nici-o mentiune despre forma mitrei liturgice si nici despre materia din care se facea. Nici Sfantul Simeon Tesaloniceanul nu ne arata din ce era facuta si cum era forma mitrei romano-alexandrine. Numai reprezentarile picturale ne pun in situatia de a presupune ca materia, din care se faceau mitrele, era, poate, panza de in alba, care, in vechime, era intrebuintata foarte mult pentru confectionarea diferitelor vesminte, pentru ca simboliza curatia slujbei sacerdotale.

Cat despre forma, desi documentele scrise din Rasarit nu ne precizeaza, totusi in Apus gasim ca mitra avea forma unei bonete, (Constitutio Constantini). La aceasta concluzie ne duc si reprezentarile picturale.

Cand mitra a parasit forma ei primara, comuna, atunci a inceput sa evolueze spre forme diferite, atat in Rasarit cat si in Apus, in mod cu totul independent. Astfel, s-a dat nastere in Rasarit la trei tipuri de mitre: 1) vechea mitra alexandrina, de forma unei bonete, facute din panza alba si cu semnul crucii pe ea, fie dintr-o panza cu impletituri ; 2) mitra de forma unei caciulite, bogat impodobita cu broderii si pietre pretioase si uneori cu iconite, avand deasupra asezata o cruciulita si 3) mitra bizantina, in forma de coroana, cu partea superioara rotunda si inchisa, pe care s-au aplicat iconite, reprezentand ae Mantuitorul, Sfanta Fecioara sau Apostolii. Aceasta este forma cea noua ce s-a pastrat, cu mici modificari, pana azi.

Sfantul Simeon ne o indicatie pretioasa asupra intrebuintarii mitrei in timpul Sfintei Liturghii, anume ca la anumite parti ale slujbei, mitra se scoate de pe cap. Acest obicei se pastreaza si azi.

Arhiereul imbraca mitra fie la Sfanta Liturghie, cu toate odajdiile si ornatele sale, fie numai la slujbele mai mici, adica la vecernie, priveghere, Sfintele Taine si Tedeumuri, impreuna cu mantia, epitrahilul si omoforul.

La imbracarea liturgica se spune urmatoarea rugaciune: "A pus Domnul coroana de pietre scumpe pe capul tau, viata ai cerut de la Dansul si-ti va da tie lungime de zile, in veacul veacului".

In timpul Sfintei Liturghii mitra nu sta asezata in continuu pe cap. Astfel, la citirea Sfintei Evanghelii, mitra nu se ridica de pe cap de arhierei, ci numai de arhimandritii si protopresbiterii ce au dreptul la purtarea ei. Se ridica de pe cap, insa, in timpul Heruvicului. La vohod, mitra si omoforul se pun pe o tava, mergand inainte cu ele doi ipodiaconi. Dupa intrare, se pune din nou pe cap; se ridica insa dupa "sa plinim rugaciunile..." pentru a se saruta Sfantul Disc, Sfantul Potir si Sfanta Masa. Se aseaza imediat si se ridica din nou la Simbol, pentru a pune capul sub Sfantul Aer. Apoi se aseaza iarasi. La rugaciunea "Cu aceste puteri..." se ridica din nou mitra (si se pune omoforul), iar dupa sfintirea punerilor inainte, se aseaza mitra pe cap (si se ia omoforul). Dupa "si ne invredniceste...", iar se ridica mitra de pe cap - care se aseaza, in fine, dupa Sfanta Impartasire. Este un ritual complicat si este destul de vechi, deoarece s-a folosit si in cultul alexandrin.

Ea simbolizeaza "cununa de spini a Mantuitorului" sau "mahrama de pe capul Lui".

Carja

Din timpurile vechi, se purta un baston de catre slujitorii sfintiti, ca semn al puterii pastorale. Cardinalul Baronius, crede ca episcopii crestini se serveau de un asemenea baston pastoral inca din sec. al IV-lea. Carja apuseana apare insa, incepand din sec. al VI-lea, cu nume diferite. Se numeste "cambuta", "baculus cypressinus", "baculus pasto­ralis", "pedum", "ferula" (de la ferio "a lovi"), in sensul certarii oilor celor ratacite. Un asemenea baston pasto­ral, in Apus, a aparut inca de timpuriu, fiind uneori foarte impo­dobit cu placi de aur si incrustatii artistice.

In Orient, carja a fost intai de lemn, terminata de obicei printr-o cruce, in forma unui T.

Carjele pastorale de azi insa, cu aspectul lor impunator, par a ne arata o alta origine. La curtea imperiala bizantina, ofiterii curtii purtau la ceremo­nii un baston inalt, care era oferit ca o distinctie de catre imparat. Impodobirea lui era felurita, potrivita cu gradele curtenilor.

Pentru "crossa" apuseana exista documente mai vechi pentru a fixa existenta ei inca din sec. al IV-lea.

In Rasarit insa, lipsesc documente mai precise asupra acestei chestiuni. Numai Codin Curoparatul si Sfantul Simeon Tesaloniceanul fac mentiune despre ea.

Sfantul Simeon ne spune ca "pentru ca arhiereul sa poata povatui si sa pedepseasca pe cei plecati si a aduna la sine pe cei departati este data aceasta carja".

Dupa Sfantul Simeon, deducem ca pe vremea aceea (sec. XV) carja avea in partea de sus o terminatie. Cardinalul Bona ne descrie cam patru feluri de terminatii de carje (a unui glob, a unei cruci, a unui T si a doi serpi afrontati).

Forma actuala a carjei pare a fi rezultatul unei combinatii a formelor de mai sus: carja se termina prin doi serpi afrontati, avand intre ei un glob mic cu cruce pe el.

In Muzeul de Arta bisericeasca se gasesc trei carje episcopale, apartinand sec. al XVIII-lea. Doua au terminatia serpilor afrontati, fara globuletul de la mijloc, iar una are o terminatie simpla. Aceste carje sunt toate din lemn. Pana in sec. al XVIII-lea, numai patriarhii si mitropolitii purtau carje argintate, numite la noi "paterite". O astfel de carja - paterita - tine in mana Antim Ivireanul, in portretul sau ctitoresc de la Biserica Antim.

Ori de cate ori arhiereul intra in biserica, se imbraca in mantie si primeste carja.

La primirea carjei, in serviciile extra-liturgice, nu se zice nici o rugaciune. La Liturghie insa, diaconul, incredintand arhiereului carja, zice: "Toiagul dreptatii si al Imparatiei ti-a incredintat tie Domnul Dumnezeu"(Ps. 109).

In afara de cult, carja nu se poate lua decat la procesiuni (impreuna cu mantia).

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne arata ca ea simbolizeaza "puterea de a povatui, pedepsi si aduna pe cei departati".

Iar carligele de sus "ca ale ancorei, inchipuie izgonirea celor ce sunt ca fiarele salbatice si vatamatoare de suflete".

Carja este deci "semnul autoritatii arhieresti asupra turmei cuvantatoare".

Engolpionul sau panaghiul

Engolpionul sau panaghiul este o iconita mica, rotunda (in medalion), care infatiseaza pe Mantuitorul sau pe Maica Domnului cu Pruncul in brate.

Arhiereii o poarta atarnata cu un lantisor la piept, spre a-si aduce aminte ca sunt datori sa-si puna nadejdea numai in Iisus Hristos, pe care sa-L aiba pururea in inima si sa se increada in mijlocirea Prea Curatei Lui Maici.

Engolpionul nu este purtat decat in riturile bizantine. In celelalte rituri nu este cunoscut. Acolo Arhiereii poarta numai crucea de piept.

Ca origine, podoaba aceasta pare sa provina dintr-un mic relicvarium, care cuprindea moaste de ale Sfintilor sau o bucatica din lemnul Crucii Domnului, pe care multi dintre crestini, in primele timpuri, il purtau atarnat de gatul lor. Purtarea unui asemenea scump talisman le dadea o incredere atat de mare, incat ei puteau suporta cu mult curaj toate pericolele perse­cutiilor indreptate contra lor sau chiar pentru infruntarea necazurilor vietii.

Asa cum a fost purtat de crestini, cu atat mai mult a fost purtat si de arhierei, care il aveau mai frumos lucrat, din aur sau argint, sau impodobit cu pietre pretioase.

Engolpiul avea la inceput doua forme: o forma rotunda si o forma de cruce.

Despre un engolpiu pur arhieresc, de la inceputul sec. al IX-lea, ne aminteste scrisoarea patriarhului de Constantinopol, Nichifor Marturisitorul catre Leon al III-lea, Papa al Romei (811). Acest engolpiu era o cutiuta de aur, impodobita cu ornamente pretioase si continand o bucatica din lemnul Crucii Domnului. Podoaba a fost trimisa in dar Papei, impreuna cu alte odajdii.

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne aminteste, de asemenea, de engolpiu, insa il denumeste si cruce, ceea ce inseamna ca pe vremea lui era inca un reliquar. De asemenea, relatarile lui Goar si ale Cardinalului Bona (sec. XVIII) ne arata ca engolpiul sau crucea reprezinta una si aceeasi podoaba, purtand aceste doua nume.

In miniaturile secolelor IX, XI, XII si in picturile de la Arges (sec. XIV), nu apare deloc engolpiul ca podoaba arhiereasca. Inexplicabil de ce. Poate ca se purta pe atunci sub omofor si nu putea fi vazut ca podoaba exterioara.

In picturile secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea din bisericile noastre, el apare cand in forma rotunda, cand in forma de cruce, insa numai cate unul, niciodata amandoua.

Ambele podoabe - engolpiul si crucea - apar la un loc, in reprezentarile picturale, abia in secolul trecut.

Engolpiul se foloseste numai de arhierei, atat la imbracamintea lor obisnuita, impreuna cu crucea, ca o distinctie a gradului lor ierarhic, cat si in cult. La imbracarea liturgica, arhidiaconul zice versetul 11 din Psalmul 50: "inima curata zideste intru tine Dumnezeu si Duh drept, inoiasca intru cele dinlauntru ale tale".

Dupa Sfantul Simeon Tesaloniceanul engolpiul (ca si crucea) inchipuie "pecetea si marturisirea credintei", "cea din inima".

Crucea (de piept)

Aproape toti liturgistii sunt insa de parere ca din engolpiu, ca reliquariu (purtator de Sfinte moaste) a derivat crucea de piept.

Pare verosimil ca in vechime, engolpionul in forma de cruce sa fi fost acordat si arhimandritilor si protopresbiterilor, ca un semn de distinctie pentru destoinicia lor. Sfantul Simeon face mentiune de aceasta in modul urmator: �Iara oarecari din preotii cei dintai, adica stavroforii si arhi­mandritii au si bedernite, pe care le poarta cu bine­cuvantarea arhiereului, ca si crucea�. Nu se spune insa nimic de engolpiu; probabil ca sub aceasta for­ma si cu acest nume, engolpiul era rezervat exclusiv arhiereilor.

In reprezentarile picturale vechi, cum sunt de exemplu in picturile de la Arges, Cozia, Sucevita, Arnota s. a., pana aproape de sec. al XVII-lea chiar, nu apare la pieptul arhiereilor, deasupra vesmintelor liturgice in care sunt figurati, nici engolpiul, nici crucea. Ele insa se purtau de arhierei.

La imbracare, arhiereul zice urmatoarea rugaciune: "A zis Domnul: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie" (Matei XVI, 24).

Crucea se poate acorda de episcop numai arhimandritilor si preotilor distinsi, constituind astfel cel mai inalt grad preotesc, purtatorii ei, dintre preoti, numindu-se iconomi stavrofori, adica "purtatori de cruce". Distinctia aceasta este, desigur, mai veche de sec. al XV-lea, fiindu-ne mentionata de Sfantul Simeon Tesaloniceanul.

Dupa Simeon Tesaloniceanul, crucea de piept simbolizeaza "biruinta in care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam, omorand poftele, gonind pe vrajmasi si pazindu-ne de pretu­tin­denea".

Alti autori mentioneaza ca mai simbolizeaza si "sigiliul si marturisirea credintei, care purcede din inima" sau "onoarea de care trebuie sa fie patruns arhiereul, pentru Crucea lui Hristos si pentru Mantuitorul Cel rastignit".

Dicherul si tricherul

Dicherul si tricherul sau intr-un cuvant, di­che­ro-tricherele sunt doua sfesnice dintre care unul are doua brate, iar altul trei brate, pe care se aseaza lumanari de ceara, cu care ar­hie­re­ul binecuvinteaza credinciosii in biserica, in timpul serviciului dumne­zeiesc.

Ele au fost adoptate in cultul liturgic pentru simbolismul lor. Si anume, dicherul reprezinta "cele doua firi ale Mantuitorului", iar tricherul "cele trei persoane ale Sfintei Treimi".

Dupa trisaghionul de la Sfanta Liturghie, arhiereul face succesiv sem­nul crucii asupra Sfintei Evanghelii, cu fiecare din aceste sfesnice. Ast­fel, la primul "Sfinte Dumnezeule", se da arhiereului intai dicherul, zicand: "Moise si Aaron intru preotii lui si Samuil intru cei ce-i cheama numele lui". Si luand dicherul, face semnul crucii deasupra Sfintei Evanghelii. La al doilea "Sfinte Dumnezeule", se da tricherul de catre arhidiacon, in mana arhie­reu­lui, zicand urmatoarea rugaciune: "A Treimei aratate la Iordan s-a facut, ca insasi firea cea preindumnezeita, Tatal, a strigat: Acesta ce se boteaza Fiul meu cel iubit este si Duhul la Cel asemenea a venit, pre Carele popoarele Il lauda si-L prea inalta intru toti vecii". Apoi luand tricherul in mana, arhiereul face semnul crucii cu el asupra Sfintei Evanghelii. In timpul celui de al treilea "Sfinte Dumnezeule", zis mai rar, luind arhiereul dichero-tricherele iese pana in mijlocul bisericii.

Atunci binecuvantand poporul de trei ori, zice: �Doamne, Doamne, cauta din cer si vezi si cerceteaza via aceasta pe care a sadit-o dreapta Ta si o desavarseste pe ea�. Binecuvantarea cu dichero-triche­rele se face in cele patru puncte cardinale.

Ca insemnare simbolica, Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne spune ca arhiereul, binecuvantand poporul cu tricherul, "arata ca intareste buna, cinstita Imparatie, cu a sa preotie si prin Evanghelie si se roaga sa ramana aceasta prin darul Treimei".

Mesolaras arata ca la origine acest sfesnic era o distinctie speciala a imparatului bizantin si ii servea ca sa binecuvinteze poporul cu el. El simboliza indoita putere lumeasca si bisericeasca pe care bizantinii o recunosteau imparatului lor.

Vulturul

In ritul bizantin nu este cunoscuta o incaltaminte liturgica pentru arhierei, asa cum se obisnuieste in Apus, la cei din ritul latin. Insa, in timpul Sfintei Liturghii si la alte slujbe din biserica, arhiereul se aseaza de obicei pe un mic covoras de forma rotunda, care poarta numele de "vultur". Este numit asa, dupa desenul pe care-l are, reprezentand un vultur cu aripile deschise si luminate de razele soarelui, care zboara deasupra unei cetati.

Acest covor se aseaza sub picioarele arhiereului ori de cate ori slujeste si intrebuintarea lui este facuta pentru motive de ordin simbolic: cetatea ii arata lumea, pe care trebuie s-o conduca si cetatea sa episcopala, pe care el va trebui intotdeauna s-o aiba sub privirile sale. Iar vulturul cu aripile luminate inchipuie curatia si ridicarea sufletului, precum si inaltimea stiintei teologice, cu care trebuie sa fie impodobit sufletul sau, intotdeauna.

In prezent, la hirotonia arhiereului, se aseaza intre sfesnicele impa­ratesti, vulturul mare. Doi clerici aduc pe candidatul la arhierie, mai intai pe coada vulturului, avand in maini Sfanta Evanghelie, in care a pus Sfintele Marturisiri ale Credintei crestine ortodoxe. Dupa ce raspunde la prima intrebare, este adus apoi la mijlocul vulturului, iar dupa a doua marturisire este adus la capul vulturului, insemnand cu aceasta inaintarea in desa­var­sirea treptei arhieresti.

Vulturul mic, este cel mai des intrebuintat la toate slujbele arhieresti. Intotdeauna, la asemenea ocazii, trebuie sa fie mai multi vulturi din acestia, pentru ca sa fie asezati in locurile unde se stie mai inainte ca va sta arhiereul, in timpul slujbei.

Vulturul inseamna: "curatia, dreptatea si inaltimea dumnezeiestii cuvantari". Iar cetatea inchipuie "lumea si episcopia pe care o conduce acel arhiereu".

O alta insemnare simbolica a vulturului, dupa un alt autor ar fi urmatoarea: "precum vulturul se ridica in zbor mai sus decat toate zburatoarele, tot asa si arhiereul, prin stiinta si purtarea sa aleasa, trebuie sa se ridice deasupra condusilor sai si precum vulturul prin vederea sa puternica vede de la mari inaltimi ce se petrece jos, tot asa si arhiereul, prin patrunderea sa, sa poata vedea tot ce se petrece intre condusii sai.spre a lauda binele si infrana raul, ori unde s-ar vedea".