550 de ani de atestate documentara la Buhalnita

Parohia Buhalniţa, comuna Hangu, judeţul Neamţ, şi-a sărbătorit acum două zile hramul Cu acest prilej, au fost aduse spre închinare, de la Mănăstirea Durău, moaştele Sf. Mc. Pantelimon Biserica din Buhalniţa a fost atestată de Sf. Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, la 13 februarie 1458, când a dăruit-o Mănăstirii Neamţ

Slujba de hram de la Biserica „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“ a devenit o tradiţie în ultimii zece ani, de când paroh este părintele Cristian Dăscălescu. Anul acesta, Sfânta Liturghie a fost condusă de părintele arhimandrit Vichentie Amariei, stareţul Mănăstirii Secu, înconjurat de un sobor de 20 de preoţi.

Hramul bisericii din Buhalniţa este sărbătorit în prima joi după Pogorarea Sfântului Duh, această tradiţie explicându-se prin faptul că în 1415, în prima joi de după Duminica Mare, în drumul lor spre Suceava, moaştele Sfântului Ioan cel Nou au poposit şi în biserica Mănăstirii Buhalniţa de atunci. În semn de recunoştinţă pentru binecuvântarea pe care o primiseră, credincioşii şi slujitorii mănăstirii au hotărât ca al doilea hram al bisericii să fie prăznuit întotdeauna joi, după Duminica Mare. „Este un hram cu dată schimbătoare, în funcţie de data Paştilor, care a luat naştere în decursul vremii. Iată că noi păstram această tradiţie, pomenind patronul acestei biserici, pe Sfântul Ioan cel nou de la Suceava, ale căror moaşte erau aduse în pelerinaj în aceste locuri“, a explicat părintele Vichentie Amariei. Chiar dacă pe parcursul dimineţii a plouat, mulţimea de credincioşi a rămas neclintită în faţa scenei amplasate în curtea bisericii, unde s-a săvârşit Sfânta Liturghie. Părintele Vichentie i-a apreciat în câteva cuvinte pe cei ce s-au rugat, în ciuda vremii ploioase: „Această jertfelnicie este un lucru foarte important şi credem că va fi primit în faţa lui Dumnezeu, pentru iertarea multor păcate, desigur însoţită cu spovedania şi împărtăşania“.

Dublă sărbătoare

În acest an, locuitorii din satul Buhalniţa au marcat aniversarea a două evenimente importante. Părintele paroh Cristian Dăscălescu a evidenţiat în cuvântul de bun venit, adresat oaspeţilor, istoricul bisericii. „Anul acesta nu facem doar pomenirea şi prăznuirea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ci aniversăm în acelaşi timp şi 550 de ani de atestare a acestei vechi aşezări monahale, a acestui vechi aşezământ creştinesc“, a spus preotul paroh.

Moaşte, aduse spre închinare

Credincioşii care au venit la hramul Bisericii Buhalniţa au avut prilejul să se închine la moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon, aduse de la Mănăstirea Durău de maica stareţă, stavrofora Raisia.

„Oamenii care s-au închinat la finalul Sfintei Liturghii moaştelor Sfântului Mucenic Pantelimon au cerut, prin rugăciunile Tămăduitorului, sănătate, spor şi putere de muncă. „M-am rugat la moaştele Sfântului Pantelimon pentru sănătate, pentru copii. Vin la acest hram de vreo trei ani. Mă atrage frumuseţea locurilor. Slujba de astăzi a fost parcă mai frumoasă decât în alţi ani“, a mărturisit Maria Buftea.

„Am cerut de la Sfântul Pantelimon să ne dea sănătate, putere de muncă şi tot ce avem nevoie. Este pentru prima dată când sunt aduse moaştele unui sfânt la hramul bisericii noastre“, ne-a spus Pavel Lalau, un sătean îmbrăcat în costum naţional.

Pentru a scoate în evidenţă tradiţia şi specificul sătucului de munte, elevii Şcolii Generale din Buhalniţa au oferit un recital de muzică religioasă şi poezie.

Copiii, îmbrăcaţi în costum naţional, au fost coordonaţi de doamna învăţătoare Ana Amarinei. Vizibil emoţionat de publicul numeros, un copil a recitat poezia cu lacrimi în ochi. După acest moment, preotul paroh le-a mulţumit copiilor şi le-a oferit câte o iconiţă. (Constantin CIOFU)

Locul tihnit de la poalele muntelui

Biserica din Buhalniţa a fost mănăstire la 1458, iar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a aşezat-o sub oblăduirea Neamţului. Anul acesta se împlinesc 550 de ani de atestare documentară a Bisericii din Buhalniţa. Mănăstirea avea în proprietatea sa multe păduri. În 1627, Miron Barnovschi a construit o altă biserică pe locul celei atestate de voievodul sfânt al Moldovei, pentru credinţa şi evlavia călugărilor din Mănăstirea Hangului. Ctitorul ei a înzestrat-o cu podoabe pentru buna desfăşurare a vieţii liturgice şi a împroprietărit-o cu moşii întinse, pentru ca cei care se rugau în aceste sfinte locuri s-o poată întreţine. Miron Barnovschi, în testamentul său pe care îl scria de la Constantinopol, înainte de a fi martirizat, vorbea despre biserica lui astfel: „Eu nu cred să existe un loc mai frumos şi mai tihnit pe lume decât locul de la mănăstirea mea, din Şesul Hangului, la poalele muntelui“.

La hramul Mănăstirii Buhalniţa participa adesea, alături de ctitorul Miron Barnovschi, Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. (ZARUL LUMINA)

IPS Teofan, smerit pana la Dumnezeu

Slujba arhiereasca din Duminica Rusaliilor Dumnezeu a randuit la de Rusalii sa particip la Sfanta Liturghie oficiata de Inalt Preasfintitul Mitropolit Teofan. Cu fata luminoasa si plina de smerenie IPS Teofan a uimit credinciosii de la intrarea in Catedrala Sfantul Gheorghe din Iasi. Dupa ce s-a asezat in genunchi in dreptul raclei Sfintei Cuvioase Parascheva si s-a rugat i-a salutat pe credinciosii din pridvorul catedralei: "Buna dimineata, Dumnezeu sa va binecuvinteze". Apoi a sarutat icoana Maicii Domnului si s-a indreptat catre sfantul altar. De indata ce Sfanta Liturghie a inceput, am avut un sentiment de relaxare astfel incat concentrarea catre rugaciune a devenit posibila chiar daca biserica era arhiplina. In cuvantul rostit de IPS Teofan credinciosilor a vorbit despre semnificatia Pogorarii Sfantului Duh, despre importanta acestuia in viata noastra a tuturor. Sfintirea ramurilor de tei IPS Teofan a multumit credinciosilor aflati in Catedrala Sfantul Gheorghe din Iasi pentru ca au participat la Sfanta Liturghie si i-a rugat mai apoi sa ramana numai daca este cu putinta in continuare, pentru ca urmeaza Slujba Vecerniei din Duminica Pogorarii Sfantului Duh. Oamenii au ramas neclintiti la locurile lor, dintr-o dorinta parca negraita de a fi cat mai mult in preajma noului mitropolit. IPS Teofan a fost cel care a citit primele doua si ultimele patru rugaciuni speciale din cadrul Vecerniei. Asezat in genunchi, cu fata catre credinciosi, cu glas mare si puternic IPS Teofan a inaltat cu credinta rugaciunile catre Sfantul Duh, pentru ca acesta sa se pogoare asupra celor prezenti si asupra crengilor de tei. Dupa terminarea slujbei noul mitropolit al Moldovei si Bucovinei inconjurat de soborul de preoti si diaconi s-a indreptat catre Palatul Mitropolitan. Oamenii nu s-au sfiit sa-i stranga mana si sa-l felicite pe IPS Teofan, astfel incat diaconii reusesu cu greu sa tina multimea de credinciosi care se imbulzea sa-l atinga.

Preotul ca vindecator

Preotia este stiinta terapeutica. Acum vom vedea mai amanuntit ca preotul este, in principal si inainte de orice, terapeut. Acesta este sensul principal al articolului acesta. Vom nota laturile interesante ale problemei, cum le examineaza Sfantul Grigorie Teologul.

a) Preotul are de la Dumnezeu marea harisma a vindecarii, de aceea si trebuie sa vindece. Si vindecarea nu consta in faptul de a sterge modelele vicioase ale sufletului numai, ci si de a le inscrie pe cele mai bune. Acest lucru este in realitate vindecarea. Sfantul Grigorie foloseste un proverb conform caruia "incercand sa trateze pe altii, ei insisi fierb de rani". Preotii care se apuca sa vindece pe ceilalti trebuie ei insisi sa fie scapati de diferite rani. Ceea ce este important aici este ca preotii intreprind vindecarea oamenilor. Continuare...

De ce trebuie sa merg la Biserica

De ce trebuie sa merg la Biserica daca il am pe Dumnezeu in suflet?

Fiecare dintre noi are cunostinte sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul ca mergem la biserica. Pe chipul lor se vede o profunda neintelegere si uneori indignare care se exprima din cand in cand prin cuvinte de genul: "Hai sa zicem ca ti-ai facut o pasiune din credinta - fie. Dar ce rost are sa mergi la biserica, sa pierzi atata timp si sa risipesti atatea eforturi? Sunt si eu credincioasa, rugaciunile le fac insa in suflet. Dumnezeu este in sufletul meu si nu am nevoie de nici un ritual exterior. Aminteste-ti ce a spus nu demult comicul Mihail Zadornov: "Ca sa comunic cu Dumnezeu eu n-am nevoie de nici un intermediar!"

Cum poate fi explicat acestor oameni comportamentul nostru? Ca de obicei, exista doua modalitati: atacul si apararea. Nu este dificil sa formulezi o critica la adresa unei asemenea "filosofii" existentiale. In cele din urma, e suficient sa ai putin bun simt ca sa-ti dai seama ca societatea in care mascaricii (in limbajul de azi � "comicii") sunt luati drept experti in domeniul teologiei si al vietii spirituale este grav bolnava. Boala ei consta pe putin in pierderea simtului umorului: societatea nu mai este capabila sa rada de faptul ca un bufon se urca la amvonul pro-povaduirii... in societatea de azi se considera drept serios un lucru de care faceau haz stramosii nostri la lasata secului...

Nu merita luata in serios nici declaratia ferma a "crestinilor" nostri nebisericosi ca L-ar avea pe Dumnezeu "in suflet". E drept, o astfel de stare constituie supremul ideal al vietii spirituale. E ceea ce dorea pentru noi Apostolul Pavel: O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi (Gal. 4, 19); Sa va daruiasca... ca .sa fiti puternic intariti, prin Duhul Sau, in omul dinauntru, si Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre (Ef. 3, 16-17).

Daca aceste cuvinte: "Dumnezeu e in inima mea", ar fi fost rostite de Sfantul Serafim din Sarov, ele ar fi avut o anumita greutate, intrucat ar fi fost expresia sincera a urmarilor nevointei lui. Atunci cand un pustnic spune ca a deprins rugaciunea launtrica necurmata si de aceea distanta pana la biserica la care merge foarte rar nu i se mai pare a fi mare - cuvintele rostite de el au, de asemenea, o justificare deplina.

Atunci insa cand auzim aceleasi cuvinte de la un oarecare, avem tot dreptul sa intrebam: in urma caror fapte duhovnicesti anume ati obtinut un astfel de succes? Dumnezeu este in sufletul vostru? Explicati-ne si noua ce cale a urmat rugaciunea voastra? Cat de des spuneti Rugaciunea Domneasca? Aud? Nu tineti bine minte Tatal nostru?... Nu-i nimic, atunci cel putin sa ne destainuiti cum anume traiti prezenta lui Dumnezeu in sufletul vostru? Ce roade ale darurilor Duhului simtiti in voi? Va ajutam cu o sugestie: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta. Blandetea, infranarea (Gal. 5, 22-23). Traiti asemenea simtaminte? Nu, nu este vorba de trasaturi de caracter, ci de daruri. Darul reprezinta ceea ce nu am avut inainte, ci apare o data cu renasterea duhovniceasca si intra in viata noastra, innoind-o! Nu v-aduceti aminte sa fi avut parte de o asemenea innoire?

Sunteti in stare sa distingeti in experienta voastra sufleteasca "prezenta lui Dumnezeu" de manifestarile sentimentelor umane obisnuite: simtul frumosului si al armoniei, simtul moral, bunavointa? Nu sunteti? Asta inseamna ca nu ati observat acel moment in care Dumnezeu, Creatorul Universului, a intrat in viata voastra si in sufletul vostru? E cu putinta oare sa nu observi asa ceva? Sau poate El nici nu a intrat? Nu cumva ati confundat credinta in Dumnezeu cu prezenta lui Dumnezeu? Stati putin - sunteti siguri ca aveti credinta? Credinta nu rezida intr-o simpla acceptare pasiva: "Bine, bine, sunt de acord, ceva de genul asta exista"... Credinta inseamna a nazui ca ceea ce a indragit sufletul sa se arate ca realitate. Credinta nu cedeaza in mod pasiv presiunii autoritatilor si argumentelor, ea este un imbold puternic: "Eu vreau, am nevoie sa fie asa!"

Credinta inseamna actiune. Ea constituie o nazuinta catre ceva ce se presimte deja, dar care inca nu a devenit o evidenta. Nazuinta care ne-a atins deja viata, s-a rasfrant asupra ei, dar n-a patruns-o in totalitate... Credinta este dorinta de o experienta noua. Cel ce spune insa ca: "Eu am credinta in sufletul meu", pronunta aceste cuvinte cu o privire atat de inexpresiva, incat este greu de crezut ca a incercat vreodata macar o nazuinta catre Dumnezeu.

Nu se poate iubi fara manifestari concrete de iubire, fara gesturi adresate omului iubit. Asemanator, nu se poate crede fara manifestari exterioare ale credintei. Un trandafir care se ofera in dar femeii iubite, nu-i este, luat ca atare, de trebuinta. Aceasta floare ii este draga nu prin propria frumusete, ci prin faptul ca exprima masura iubirii celui care o daruieste. Florile cumparate si florile daruite invioreaza camera in mod diferit. Atunci cand un barbat afirma ca iubeste pe cineva si, totodata, nu face nimic in numele iubirii sale - nu cauta intalnirile, nu face cadouri, nu acorda timp ca sa comunice cu iubita, nu se sacrifica in nici un fel - asta inseamna ca pur si simplu se lauda in fata prietenilor deja indragostiti: chipurile, nu sunt mai prejos, am si eu o iubita!

Asadar, voi, care afirmati ca Dumnezeu este in sufletul vostru, ce ati facut pentru a curati sufletul vostru in asteptarea atat de miraculoasei Vizite? In ce fel si sub ce nume L-ati chemat? Cum il pastrati in Sinele vostru? Ce schimbari s-au produs in voi in urma acestei intalniri? L-ati indragit pe Cel cu Care v-ati intalnit? Si ce faceti in numele acestei iubiri? Daca aceste intrebari v-au deconcertat, atunci nu va socotiti macar mai presus de cei care fac ceva cat de cat pentru a fi cu Dumnezeu! Voi, care stati vesnic nemiscati, nu dispretuiti pe cei care merg, chiar daca se poticnesc uneori!

Asemenea intrebari se pot pune celui care isi justifica intreaga lene prin pretinsa lui "spiritualitate". Dar si noi trebuie sa fim constienti de motivul pentru care mergem la biserica. Ce sa facem acolo pentru Dumnezeu? Dar "El" nu cere nimic pentru Sine - .EI nu are nevoie de nimic" (Cuvantul lui Meliton Filosoful catre Cezarul Antonin). Si atunci, inseamna ca trebuie sa facem un lucru de care avem chiar noi nevoie? Sa ascultam o predica? Pentru asta este suficient, azi, sa deschidem radioul. Sa ne rugam? Rugaciunea poate fi facuta oriunde si la orice ora. Mai mult, acesta este sfatul Apostolului: Rugati-va neincetat (I Tes. 5, 17). Sa aducem pri-noase? In prezent, multi strangatori de danii se intalnesc pe strazi. Sa dam pomelnice? Ele pot fi trimise printr-o cunostinta. Sa punem o lumanare? Ea poate fi aprinsa in fata icoanei din casa. In cazul acesta, de ce totusi mergem la biserica?

Unii oameni spun ca pentru a se ruga se duc in padure, la malul unui rau sau al unei mari fiindca acolo, in Templul creat de Dumnezeu, ei simt mai bine maretia Creatorului si mai usor il pot proslavi. "Ce rost are - spun ei - sa intram, parasind Locasul sfant nemarginit, sub bolta joasa a bisericii creata de mana omului?"

Ca sa ne lamurim in aceasta privinta, haideti sa iesim inca o data dincolo de zidurile bisericii crestine. Sa rasfoim vechea carte indiana Brihadaranyaka-Upanisad, scrisa intre secolele VII-VI I.Hr. Upanisadele continua sa ramana pentru hinduisti carti sfinte, iar recent au capatat prestigiu si in ochii compatriotilor nostri, porniti, pe urmele ocultistilor, in "hagealac in Orient", devenit astazi la moda. Iata cum se descrie in Brihadaranyaka facerea lumii: "La inceput nu exista nimic. Totul era cuprins de moarte sau de foamete, caci foametea este moarte. El - Cel al Carui nume era moartea - a dorit: "Sa devin intrupat!ť, si a creat ratiunea... A pornit apoi mai departe, laudandu-si nemasurat fapta si din cuvintele lui de lauda s-a nascut apa... Si-a istovit puterile... Prin ratiune el - moartea sau foametea - a facut legatura cu vorbirea. Ceea ce era o samanta s-a prefacut in an... El si-a deschis gura ca sa-l manance pe cel nascut... S-a gandit: "Daca il omor, imi ramane prea putina hranať. Atunci prin vorbire si prin trup a creat tot ceea ce exista aici: jerfirea, oamenii, vitele. Tot ceea ce crease, el a hotarat sa devoreze... Si-a exprimat dorinta: "Fie ca acest trup sa-mi fie de folos pentru jertfa si ca mijloc de reincarnareť. Atunci acest trup s-a preschimbat in cal; maturizandu-se, devenise bun de ofranda... Dupa un an l-a jertfit Siesi, iar celelalte vite le-a dat zeilor."'

Suntem in posesia unei explicatii privind unele convingeri pagane dintre cele mai statornice: in religie si in ritual circula una si aceeasi energie. Gandirii arhaice ii sunt inerente doua categorii. Prima este cosmosul, un derivat al verbului grecesc Kosmeo ("a impodobi" - de unde provine si cuvantul "cosmetica"). Cea de a doua categorie este haosul, cu semnificatia de "a se dezvalui, a se casca". Cosmosul are contur, este divers, diferentiat si, prin urmare, are viata si este structurat. Haosul este sinonim cu indistinctul si de aceea el nu are viata. Intre cosmos si haos se duce o lupta care implica un consum de energie. Orice gospodina stie ca atunci cand nu faci regulat ordine in casa se instaleaza haosul. Un camp neingrijit este napadit de buruieni si nu se mai distinge natura salbatica de cea cultivata. Daca un drum nu este folosit, se sterge. In asemenea cazuri, fizica actuala prefera sa vorbeasca despre procese entropice. Numai un aflux de energie din exterior ajuta sa fie evitata o "moarte termica", trecerea sistemului intr-o stare in care energia se distribuie uniform, ceea ce ar conduce la oprirea in el a tuturor proceselor.

Gandirea arhaica, la randul ei, isi dadea seama ca mentinerea ordinii, a cosmosului necesita o cheltuire de eforturi. Potrivit acestei gandiri, Divinitatea, creand lumea, isi consuma in lucrarea ei o mare parte din forte, slabeste, ajunge la capatul puterilor. De aceea, cred paganii, mentinerea in lume a ordinii, salvarea cosmosului de la dezagregarea in "haos" cere o interventie viguroasa a zeilor. Dar puterile zeilor nu sunt nelimitate. In primul rand, pentru ca sunt numerosi si, deci, prin aceasta pluralitate isi traseaza reciproc limite - ceea ce inseamna ca nici unul nu poate fi considerat nelimitat. Rezulta de aici ca energia divina este faramitata si fiecare dintre zei poseda o rezerva limitata de forte. In al doilea rand, insesi divinitatile pagane nu sunt transcendente in raport cu cosmosul, dat fiind ca fac parte din el. Dupa cum spunea Aristotel, cosmosul este aidoma unui oras populat de zei si de oameni. Ca parte integranta a ceea ce trebuie sa sustina, divinitatile isi pierd, mai devreme sau mai tarziu, propriile forte limitate.

In acest caz, zeii istoviti de efortul depus pentru apararea cosmosului (ca o creatie armonios alcatuita) impotriva dezintegrarii, trebuie sa primeasca sprijin din partea oamenilor. Pentru aceasta, oamenii sunt nevoiti sa aleaga drumul... distrugerii. Distrugand o parte din cosmos, sacerdotul pagan elibereaza din ea energia consumata candva de zei pentru a o construi si astfel o redau zeilor sporindu-le puterile. In cadrul ritualului se distruge o parte din univers pentru ca zeitatile care si-au recapatat astfel puterile, sa poata mentine lumea in ansamblul ei si s-o salveze de la o dezintegrare definitiva. In viata noastra de astazi ceva asemanator se poate constata in munca fizicienilor care au invatat, cu ajutorul dezintegrarii artificial provocate a atomului, sa elibereze energia si s-o canalizeze in vederea realizarii altor scopuri... Teologia pagana este convinsa ca zeul investeste in creatia sa o parte din puterile lui si, in consecinta, se epuizeaza. Insa preotul, care distruge opera in fata zeului aducandu-i-o astfel ofranda, intoarce la izvorul initial energia divina, tinuta captiva in acea parte a cosmosului arsa in focul sacrificial.

Jertfa poate fi de mici dimensiuni intrucat, conform limbajului magiei, partea este egala cu intregul si arderea unui fir de par echivaleaza cu arderea omului intreg, iar arderea unui om sau a unui corpuscul echivaleaza cu purificarea cosmosului in totalitatea lui. Energia divina eliberata se inalta catre locasurile zeilor care efectiv se hranesc cu ea.

De aceea, intr-un alt mit pagan - Epopeea lui Ghilgames - compusa in Sumerul antic - exista un detaliu care in prezent pare ridicol. Zeii le harazesc oamenilor un potop. Este salvat un singur om - Utnapistim... Trec zilele si deodata zeii observa ca oamenii le aduceau nu numai nelinisti si neplaceri... O data cu disparitia lor au incetat si jertfirile... Zeii incep sa sufere de foame ("li s-au uscat buzele") si pun capat potopului. Atunci cand "Noe" sumerian aduce prima ofranda in cinstea incetarii potopului, zeii, dupa cum nareaza stravechiul mit, "au simtit un miros placut si, ca mustele, l-au inconjurat pe cel care a adus jertfa".

Religia greaca impartasea aceeasi convingere ca zeii sunt ahtiati dupa mirosul de carne fripta si, de aceea, focul este considerat cel mai bun mijloc de comunicare intre oameni si zei. In asa-zisele imnuri ale lui Homer, create intre secolele VII-V I.Hr. se povesteste cum Hermes care a inventat focul frige primul taur si "de indata a poftit el sa guste aceasta sfanta trapeza, caci il intarata pe nemuritor mirosul ademenitor". Zeus spune cu cuvintele lui Homer acelasi lucru: "Arsa cu fumul spre cer -cum aceasta-i a noastra cinstire'' (Homer, Iliada, Ed. Paideia. 1998, 4, 48-49). Iar Platon considera ca zeii nu i-au ucis, candva, pe oameni din acelasi motiv din care zeii Sumerului l-au pastrat pe Utnapistim. "Atunci Zeus si ceilalti zei s-au sfatuit ce trebuie sa faca si nu erau in stare sa ia o hotarare. Nu era cazul, intr-adevar, nici sa-i ucida, nici... sa stearga de pe fata pamantului neamul lor. Asa ceva ar fi insemnat pentru dansii sa desfiinteze cinstirile si darurile ce le vin din partea oamenilor" (Platon, Dialoguri, Banchetul, ELU, p. 26).

Asa incat Origen, filosoful crestin din secolul al III-lea, avea toate temeiurile pentru a rezuma "filosofia cultului" la pagani prin urmatoarele cuvinte-. "Pentru ca sa ramana in acest vazduh greoi, care inconjoara pamantul, demonii au nevoie de jertfe, fiindca hrana lor este mirosul jertfelor si de aceea pandesc intruna unde se afla fum de jertfe, de sange si de tamaie... Cei care sprijina prin jertfe pe slujitorii rautatii ii tin prin aceasta in locurile in jurul pamantului" (Origen, indemn la martiriu, 45).

Din cand in cand hrana zeilor trebuia sa aiba in componenta sa chiar jertfe omenesti. Iata un extras dintr-o publicatie recenta in care este vorba despre niste triste descoperiri ale arheologilor: Antropologul John Reinchardt a inceput sapaturile "in perimetrul vulcanului Llullaillaco pentru ca citisem candva despre stravechea asezare a incasilor pe versantii acestui vulcan. Membrii expeditiei locuiau in corturi instalate pe creasta vulcanului (avand o inaltime de 6705 m.). Dupa aproape o luna de sapaturi au fost scoase la suprafata de sub pietre si pamant crapat trei mumii invelite intr-un vesmant zdrentaros. Ele au fost dezgropate intr-un loc ce parea un mormant cultual. Alaturi de mumii, membrii expeditiei au gasit 35 de obiecte de aur, argint si scoici, fasii de tesaturi impodobite cu ornamente si broderii, mocasini si vase din ceramica in care, pe alocuri, s-au pastrat resturi de mancare.

Mumiile - corpurile a doua fetite si al unui baiat, cu varste intre 8 si 13 ani - dateaza din perioada precolumbiana, veche de aproximativ 600 de ani. "Aceste mumii - le-a comunicat ziaristilor prof. Reinchardt - sunt cel mai bine conservate dintre cele pe care am avut ocazia sa le vad in decursul carierei mele. Ele au fost congelate, in timp ce alte mumii erau imbalsamate. Am banuiala ca au fost congelate de vii". Din cele spuse de profesorul american reiese ca fetitele si baiatul au fost, dupa toate semnele, sacrificati zeilor incasilor in timpul unui ritual religios care. se pare, era savarsit o data pe an. "Avem de gand, de asemenea -a continuat profesorul -, sa elucidam cum anume au fost omorati copiii, fiindca pe craniile lor nu exista urme de lovituri, care de obicei se descopera pe cadavrele celor jertfiti zeilor. Anul trecut, in septembrie, langa orasul Arekipa din sudul Perului au fost descoperite, in zona vulcanica, sase mumii congelate, e drept, nu atat de bine precum cele din Argentina. in opinia expertilor, ele au fost, de asemenea, sacrificate in cinstea zeilor incasilor, iar pe craniile lor au fost descoperite semne lasate de obicei de o lovitura - ceea ce demonstreaza ca au trecut prin ritualul jertfirii."

Asadar, problema prioritara a religiilor pagane consta in a afla ce fel de jertfe trebuie aduse zeilor, cand anume trebuie aduse jertfele, cine anume trebuie sa le aduca, prin ce ritual si caruia anume dintre zei...

In Evanghelie. in schimb, ne intalnim cu o situatie opusa. Daca paganii sunt preocupati de ce fel de jertfa trebuie adusa zeilor, Evanghelia vorbeste despre Jertfa pe care Dumnezeu a adus-o oamenilor. Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Mt. 20, 28); Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (In. 3, 16).

Se intelege - Dumnezeu biblic este mai presus de Univers, incat nici nu poate fi vorba ca El sa devina mai slab dupa crearea lumii. Da, prin forta Sa, prin energia Sa, Dumnezeu sustine existenta cosmosului. Insa puterea lui nelimitata nu se diminueaza din aceasta cauza, si, deci, El nu are nevoie de recuperarea ei cu ajutorul oamenilor.

Motiv pentru care jertfele biblice sunt necesare nu lui Dumnezeu, ci oamenilor. Oamenii trebuie sa invete sa fie doar recunoscatori. Oamenii trebuie sa invete a ceda macar o parte din viata lor, din averea si din timpul lor si sa i le ofere Domnului. Nu pentru ca El ar avea nevoie de aceasta parte atribuita Lui, ci pentru ca oamenii sa se deprinda astfel cu iubirea care se jertfeste.

Contributia oamenilor la religie se estimeaza abia la a zecea sau la a suta parte. Principalul il constituie ceea ce aduce in ea Dumnezeu. Principalul consta nu in ceea ce fac oamenii pentru Dumnezeu, ci in ceea ce face Dumnezeu din iubire pentru oameni. Principalul in religie consta nu in ceea ce aduc oamenii in Biserica, ci in ceea ce obtin ei prin ea.

Darul nostru pentru Dumnezeu il putem oferi in orice loc. Tot ceea ce fiinteaza in lume apartine oricum lui Dumnezeu. Exista insa o particica de existenta pe care Dumnezeu a cedat-o spre stapanire altuia. Este vorba de sufletul meu. Acel ungher din edificiul infinit al Universului care imi apartine numai mie. Depinde de mine in slujba carui scop voi pune libertatea mea cea daruita de Dumnezeu: in slujba lui Dumnezeu sau in slujba capriciilor si poftelor mele. Vom putea imbogati nemarginita putere a Domnului numai ineredintandu-i propria noastra viata libera. De aceea. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50; 18). O asemenea jertfa poate aduce oricare dintre noi. in acest sens fiecare dintre noi este un preot, un sacerdot. Tot in acest sens trebuie interpretate cuvintele Apostolului Petru referitoare le faptul ca crestinii sunt un popor alcatuit din preoti (I Pt. 2. 9). Ca preoti avem dreptul de a intra in biserici, nu doar de a ne aduna in fata lor (in paganism templele erau numai salasuri ale divinitatii, nu loc de adunare a credinciosilor, si ca atare numai preotii consacrati aveau drept de acces inauntrul lor). Noi suntem preoti, fiindca putem noi insine sa chemam puterea simtitoare a Dumnezeirii in oricare moment al vietii noastre (imparate Ceresc!.. Vino si Te salasluieste intru noi). Suntem jertfitori, fiindca putem aduce lui Dumnezeu singura jertfa placuta Lui. Nimeni nu poate, in locul meu, sa aduca drept jertfa lui Dumnezeu vointa mea. Numai eu o stapanesc si numai eu pot s-o aduc in fata altarului Dumnezeiesc. De unde indemnul adresat ortodocsilor la fiecare slujba: "Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Sa facem juramantul de credinta si sa spunem: "Doamne, fie voia Ta, nu a mea! Iti multumesc pentru tot ce aduci in viata mea! Lasa-ma sa Te slujesc cu fiecare suflare de-a mea!" Acest lucru se poate face oriunde.

Asadar, ceea ce putem noi sa aducem ca jertfa lui Dumnezeu se afla intotdeauna in posesia noastra, iar pentru a putea sa aduca jertfa crestinul nu are nevoie de biserica. Religia contine insa nu numai ceea ce daruim noi. Mai important este ceea ce primim. Important este nu pentru ce II cautam pe Dumnezeu, ci pentru ce ne cauta El pe noi.

Pentru ce venim de mai multe ori in biserica si adresam lui Dumnezeu o rugaciune - acest lucru este bine cunoscut... De ce insa Dumnezeu ne cauta pe noi? Vrea El sa ne ia ceva? Sau sa ne dea ceva? La ce indeamna cuvantul Lui: Veniti Ia Mine toti cei osteniti si impovarati (Mt. 11, 28)? Indemnul nu are o continuare de genul: "Si imi dati cutare sau cutare..." Aceasta invitatie se incheie cu o promisiune de alt gen: ea spune ce anume va aduce Dumnezeu celor care ii vor da ascultare: si Eu va voi odihni pe voi... veti gasi odihna sufletelor voastre (Mt. 11,28-29).

Prin urmare, Dumnezeu ne cheama la El ca sa ne dea ceva noua. Ce anume? Stiinta: invatati-va de la Mine (Mt. 11, 29) ... Duhul: Luati Duh Sfant! (In. 20, 22). Iubire, pace si bucurie: ramaneti intru iubirea Mea; pacea Mea o dau voua... ca bucuria Mea sa fie in voi (In. 15, 9; 14, 27; 15, 11). Dar Hristos ne da noua si ceva cu totul de neconceput...

Ramaneti in Mine si Eu in voi... luati... Acesta este Sangele Meu, care pentru multi se varsa (In. 15, 4; Mc. 14, 22, 24). El ne da Potirul Euharistiei. Asa ceva nu gasim acasa. Va puteti inchipui un om care acasa citeste Evanghelia, ajunge la pagina unde este descrisa jertfa lui Hristos si, umplandu-se de recunostinta, da fuga la bucatarie, scoate din dulapior o sticla de vin, din cosul pentru paine un baton proaspat, toarna vin in pahar si, frangand un coltuc de paine, spune: "Doamne, acesta este trupul Tau!"? Pana si protestantii inteleg ca o asemenea purtare este de neimaginat: este cu neputinta sa iei in mana un pahar de vin ca pe Sangele lui Hristos fara sa ai o binecuvantare si consacrare personala aparte - fiindca impartasania este un dar facut de Hristos noua, nu ni-l putem pregati singuri. Si ca atare merita sa mergem acolo unde Hristos da ceea ce este al Sau, fara sa ceara ceea ce este al nostru.

Asadar, mergem la biserica pentru a primi ceva. Biserica nu constituie decat niste ziduri ridicate in jurul Tainei Euharistiei. Taina consta in aceea ca oamenilor li se intinde o mana cu Daruri. De aceea frecventarea bisericii trebuie considerata nu o corvoada, ci un minunat privilegiu. Ni se ofera dreptul de a fi partasi la Cina cea de Taina. Ni se ofera posibilitatea sa devenim "partasi la Fiinta Dumnezeiasca". Ni se ofera posibilitatea sa luam contact cu acea Energie pe Care nu este in stare sa o produca nici o centrala electrica din lume.

Cei care sustin ca nu au nevoie de biserica si nici de intermediari nu manifesta, probabil, nici un respect fata de cuvantul Evangheliei. Dar poate ei au simtit adevarul omenesc in cuvintele indragitului de toata lumea Winnie-Pooh? Atunci cand Ratulet l-a rugat sa compuna un cantecel, Winnie-Pooh i-a spus: "Nu este chiar asa de simplu. Doar poezia nu este un lucru pe care-l poti gasi: ea este aceea care te gaseste pe tine. Tot ceea ce se poate face este sa mergi acolo unde poti sa fii gasit".

Dumnezeu ne-a cautat pe noi si ne-a gasit. Noi trebuie doar sa mergem si sa ne oprim in acel loc care este cat mai aproape de Dumnezeu, in locul in care El imparte cele mai minunate Daruri. Din moment ce Hristos ne intinde Potirul impartasaniei prin usile imparatesti ale bisericii, ce rost are sa repetam cu ingamfare: "Oricum, eu il am pe Dumnezeu in sufletul meu"?

Hristos a spus unde ne asteapta si ce doreste sa ne dea. El, Cel Vesnic, vrea sa ne intalneasca pe noi si sa Se uneasca cu noi in aceasta viata - ca sa nu fim in viata vesnica iremediabil singuri.

Instiintati fiind ca cineva ne asteapta in Piata Puskin, exista vreo ratiune sa pornim, ca sa ajungem la ora stabilita, spre strada L. Tolstoi? Daca intalnirea nu va avea loc, cine va fi vinovat? Se intelege - "Puskin"! Cei ce spun ca nu au nevoie de intermediari in relatiile lor cu Dumnezeu, nu-si dau seama ca in biserica ii asteapta Acel Mijlocitor Care tocmai S-a jertfit in locul lor si i-a eliberat pe oameni de nevoia de a distruge ceva in lume pentru a hrani zeisorii cu roadele distrugerilor. Oare este asa de greu sa intinzi bratele ca sa cuprinzi in ele Darurile primite?

Andrei Kuraev

Cum asteptam Pastile?

Sarbatoarea Invierii se apropie cu pasi repezi. Cele sase saptamani din Postul Mare au trecut foarte repede, cu folos pentru unii, fara nici o semnificatie pentru altii. Saptamana Patimilor Mantuitorului Iisus Hristos nu se desprinde de acest post de 48 de zile. Daca ne-am concentrat mai mult sau mai putin asupra sufletului nostru in aceasta perioada, Dumnezeu stie, pentru ca El vede inimile noastre si cunoaste gandurile noastre. Daca am postit, sa multumim Creatorului si Binefacatorului nostru ca ne-a invrednicit sa ajungem pana in clipa de acum, iar daca nu am postit din diferite motive intemeiate, sa incercam sa ne abtinem de la mancarea de dulce in saptamana ce urmeaza. Lucrul cel mai esential insa, este abtinerea de la a face pacate. Sa incercam sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin milostenie, prin impacarea cu vrajmasii(daca este cazul) cu lepadarea viciilor sau a deprinderilor lumesti, prin rugaciune, prin dragostea fata de biserica si de aproapele. Sa profitam asadar de aceste zile in care ne amintim de suferintele indurate de Mantuitorul pentru intreaga lume. Sa ne indreptam mintea catre starea nostra sufleteasca, sa ne cercetam pe noi insine, si sa ii multumim Lui Dumnezeu pentru toate. In vechime, in perioada Postului Mare, se obisnuia ca tribunalele sa fie inchise iar oamenii se imbracau in haine inchise la culoare si mergeau pe strada cu fetele plecate. Astazi e de ajuns sa renunti sa te mai uiti la televizor, sa faci milostenie, sa te rogi mai mult, sa te spovedesti, sa te impaci cu cel ce ti-a gresit, sa ai dragoste fata de biserica, sa participi la slujbe si esti mai presus decat orice fel de comportament exterior. Nu trebui sa spunem cuiva ca noi vrem sa coboram in camara sufletului nostru. Dumnezeu vede si stie asta. Cere-I ajutorul si El va veni catre tine. Poate ca nu primesti nici un semnal. Cerceteaza-te! Vezi unde ai gresit si recunoaste-ti starea de pacatosenie. Astfel Dumnezeu va cauta si spre tine in dorinta de a-L cunoste, de ai fi ascultator, de a-L sluji. Dumnezeu sa ne lumineze mintea spre plinirea poruncilor Sale.

ÎPS Serafim Joanta: "Europa e guvernata de principii anticrestine si antidemocratice"

Interviu cu Înalt Prea Sfintitul Dr. Serafim Joanta, Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania si Europa Centrala si de Nord

Înalt Prea Sfintia Voastra, începând din anul 2007 facem "casa comuna" cu Europa occidentala. Avem motive sa credem ca, pentru noi, va fi mai bine din punct de vedere spiritual?

As spune ca nu trebuie sa punem problema asa: va fi mai bine sau va fi mai rau? Totul depinde de noi. Va fi mai bine daca în contactele pe care le vom avea cu Occidentul, contacte care se vor înmulti, suntem constienti de identitatea noastra. Asa putem sa ne afirmam în aceasta lume a Europei unite care are nevoie mai mult ca oricând de spiritualitatea ortodoxa. Sigur ca Occidentul nu este constient în general de aceasta nevoie. Dar, când occidentalii vor cunoaste valorile noastre duhovnicesti, sunt sigur ca vor fi interesati de ele, le vor aprecia si ne vor aprecia si pe noi. Atunci, ne vom putea manifesta chiar încurajati de Occident, dar nu pe linie oficiala, caci crestinismul este împins în sfera privata. Noi vorbim aici de o miscare a maselor de oameni din Occident spre noi si invers. Pe linia aceasta, cred ca daca Occidentul ne descopera cu adevaratele noastre valori, el ne va încuraja sa le pastram si sa le transmitem mai departe. Cel putin asa se întâmpla la ora actuala în parohiile noastre din Occident. Cei care vin si ne cunosc îndeaproape sunt încântati de ceea ce vad la noi.

Dar daca noi ne vom lasa atrasi numai de mirificul vietii de consum, de comoditatile vietii moderne, ale tehnicii, atunci sigur ca unirea aceasta cu Europa va fi un pericol pentru noi. Eu prefer sa vad lucrurile pozitiv.

Câteva primejdii

Se vorbeste foarte mult, în anumite medii, ca momentul acesta al integrarii este unul istoric, pentru un posibil rol providential pe care noi românii l-am avea în UE. Credeti ca românii îsi vor putea marturisi Ortodoxia în Europa, sau se vor lasa coplesiti de civilizatia materialista predominanta în Europa?

Eu cred ca, totusi, rolul nostru ar putea fi providential, pentru ca însasi firea noastra a românilor reprezinta o punte între Rasarit si Apus. Noi suntem latini si ortodocsi si aceasta este o îngemanare foarte fericita, care ar putea sa simbolizeze însasi întâlnirea dintre Apus si Rasarit. Înca odata, aceasta depinde foarte mult de capacitatea de a fi constienti de valorile noastre etnice, culturale si religioase mai cu seama. Nu cred ca în anii care urmeaza ni se va pune vreo piedica oarecare din punct de vedere legal, pentru a ne îngradi viata de credinta. Daca noi suntem pozitivi si ne dam seama de valorile noastre, de necesitatea ca ele sa fie cunoscute si din ele sa se împartaseasca Occidentul, atunci vom avea cu adevarat un rol providential. La noi exista foarte multa credinta, mai multa decât la alte popoare ortodoxe. Majoritatea românilor sunt atrasi de Biserica si au legaturi strânse cu Biserica, chiar si în Apus.

Dar daca ne gândim putin la tinerii români - si trebuie sa-i avem în vedere pentru ca ei reprezinta nadejdea neamului - acestia manifesta o mare dezorientare, o lipsa de sens. Ei par sa arate ca ignora tot mai mult principiile morale si spirituale date noua de Dumnezeu. Pe fondul acestei evidente saraciri duhovnicesti nu ne aflam totusi în pericolul de a ne pierde identitatea spirituala?

Aici este rolul Bisericii, prin preotii ei, prin organizatiile de tineret ale sale, cum ar fi ASCOR-ul, pentru a raspândi tot mai mult cunoasterea si trairea Ortodoxiei, a valorilor crestine. Exista într-adevar un pericol mare al descrestinarii, mai cu seama a tineretului, desi din rândurile aceluiasi tineret se ridica si oameni foarte credinciosi, exigenti cu ei însisi, oameni care sunt exemple pentru toti ceilalti. Sunt multi tineri care, desi nu s-au nascut în familii crestine, au venit totusi, prin minune dumnezeiasca, la credinta crestina. Însa, probabil ca majoritatea oamenilor se vor duce dupa spiritul veacului, dupa spiritul acestei lumi globalizate pentru ca este atractia banului, a societatii de consum, a placerilor care nu mai sunt limitate de nimic. Atunci pericolul este foarte mare, desi, teoretic putem spera ca oamenii, atâta vreme cât vor fi constienti de ei însisi, de valorile lor spirituale, pot înfrunta aceste pericole. Si le înfrunta salvându-se pe ei însisi, pentru ca toata aceasta atractie spre lumea materialista, spre lumea consumului si a placerilor, toate acestea duc la dezintegrarea noastra spirituala în primul rând. Duc la decaderea noastra ca persoane, la nefericire, astfel încât cautam fericirea prin diferite surogate care se vor întoarce ca un bumerang împotriva noastra, ducându-ne la nefericire, la distrugere. Unii dintre oameni se mai întorc doar atunci când fac aceste experiente amare si e bine ca se întorc si atunci.

Ne autodistrugem prin legi anticrestine

În Occident tendinta evidenta este de a izola religia în sfera privatului. Din pacate si la noi lucrurile au început sa decurga în felul acesta. Ati putea sa ne spuneti în mare care sunt pericolele acestei eliminari a religie din viata publica?

În general oamenii nu mai au o cultura religioasa, si pentru ca nu întâlnesc crestinismul în viata publica, a institutiilor. Daca guvernele tarilor europene ar conduce deschis si ar promova principiile crestine, pentru ca în fond suntem tari crestine, Europa fiind înainte de toate o entitate crestina, atunci nu ar mai fi nici o primejdie. Conducatorii Europei de azi si de mâine trebuie sa fie constienti ca societatea nu poate fi salvata decât revenindu-se la principiile religiei crestine si ca aceste principii trebuie sa se afle la baza legilor pe care ei le promoveaza. Or, la ora actuala traim tocmai inversul. Se legalizeaza prostitutia, se legalizeaza homosexualitatea, adica toate aceste apucaturi ( chipurile aparate de "drepturi ale omului") care distrug familia si, în ultima instanta, societatea. Daca lucrurile vor avansa în acest sens va fi tot mai rau si vom vedea ca lumea devine neguvernabila. Statisticile spun ca peste 20-30 de ani nu va mai exista familie traditionala, adica tineri care se casatoresc la starea civila si la biserica. Consecinta va fi ca statul va trebui sa se îngrijeasca de toti copiii care se nasc din astfel de legaturi. Poate Dumnezeu le va deschide mintea guvernantilor si vor vedea ca nu se poate trai fara principiile unei morale minime. Atunci când învataturile Evangheliei, deci ale Bisericii, vor fi promovate la nivel institutional, si oamenii vor asculta mai usor. Dar daca crestinismul este împins doar în sfera privata, oamenii nu mai stiu nimic. Asa sunt oamenii în general, asculta ceea ce vad la televizor, citesc în ziar, sau ceea ce li se spune de sus. Cum s-a încercat de pilda în Polonia, unde s-au interzis imaginile pornografice în presa. Nu stiu daca mai exista acum aceasta lege, caci s-a stârnit un adevarat conflict pe tema ei, chiar cu Uniunea Europeana.

Globalizare fara speranta

La noi se duce acum o campanie agresiva în vederea scoaterii simbolurilor religioase din scoli…

Cum s-a întâmplat si în Germania, desi acolo oamenii au iesit în strada si au protestat, asa încât nu s-a ajuns la scoaterea crucilor din scolile publice. Din pacate, asistam tot mai mult la o adevarata dictatura a minoritatii. Pericolele sunt asa de subtiri si de perverse… Autoritatile permit sa li se spuna copiilor în scoli ca toate devierile sexuale sunt normale! Oricum principiile care guverneaza oficial Europa la ora actuala sunt anticrestine si antidemocratice în sensul ca nu îl zidesc pe om, ci îl distrug.

Toate aceste probleme grave de care ati pomenit nu apar pe fondul pierderii identitatii religioase si a nerecunoasterii fondului crestin al Europei? În acest sens nu riscam sa ne pierdem, în timp, ca neam?

Fara îndoiala ca ne vom pierde. Peste câteva generatii, probabil nu ne vom mai numi români, ci pur si simplu europeni. Cu siguranta ca peste zeci sau sute de ani vom deveni un amalgam. Europa va fi un fel de natiune cu valori care se tot apropie, se unifica, o cultura unica. Este un proces nivelator, desfigurator al identitatilor de pâna acum. Asa a fost conceptia. Secolul XIX si o parte din secolul XX au apartinut nationalitatilor, afirmarilor nationale. Acum nu mai este natiunea pe primul plan, ci globalizarea, din care face parte si unificarea europeana. Motivatia celor care au pus la cale globalizarea este ca natiunile s-au aflat mereu în conflicte si pe linie religioasa, si pe linie nationalista. Si atunci, daca vrem sa fie pace si întelegere trebuie sa eliminam religia din sfera politica si publica, iar sentimentul national sa îl anihilam.

Ortodoxia trebuie predicata prin exemplul personal

Ne întoarcem la tineri si va rog sa ne spuneti ce ar trebui sa faca cei responsabili cu educatia morala si spirituala a lor pentru a le prezenta acestora Ortodoxia ca fiind singura posibilitate de a avea un mod de viata corect, autentic?

Oamenii nu primesc o educatie care li se impune. Noi trebuie sa devenim toti exemple si sa aratam ca Ortodoxia nu înseamna o serie de prescriptii, de norme de conduita, pentru ca toate acestea îl apasa pe om, pe lânga grijile de zi cu zi care sunt oricum împovaratoare. Daca mai vine si Biserica cu norme si prescriptii - si noi cam asta facem, din pacate - îl îndepartam pe om. Trebuie ca limbajul sa fie mult mai pozitiv, mai atragator, mai convingator, prin faptul ca noi însine traim ceea ce propovaduim si ca le vorbim oamenilor dintr-o experienta personala. Trebuie sa le aratam ca credinta si toata viata duhovniceasca nu înseamna o povara - nici pe departe! -, ci dimpotriva, o usurare, o bucurie…, ca oamenii pot descoperi în post o binecuvântare si o eliberare, iar în rugaciune o putere care te elibereaza, te pacifica, te întareste, îti da sens si lumina. Daca îi spui omului ca trebuie sa se roage, trebuie sa posteasca, trebuie sa mearga la biserica, împlinind prin aceasta o datorie, atunci el nu va primi usor. Este nevoie ca omul sa simta apropierea de Dumnezeu ca pe o necesitate a vietii lui si în acelasi timp ca o bucurie si o usurare. De aceea trebuie schimbat si limbajul. Însa noi suntem înca robi ai unui limbaj traditionalist, ai unor raporturi de la mare la mic, de la superior la inferior; Biserica este redusa în general la preot, la altar; credinciosii sunt departe si exista prea putina comuniune si conlucrare între preoti, credinciosi si ierarhi. Aceasta se datoreaza si faptului ca avem institutii bisericesti foarte extinse. De pilda episcopiile noastre sunt foarte mari, ele îl izoleaza într-un fel pe episcop, care nu poate fi prezent efectiv în mijlocul credinciosilor pe care îi pastoreste. El e cufundat în probleme administrative, pe care daca nu le rezolva, desigur, tot credinciosii sufera. Dar asta îl izoleaza de oameni, iar ei îl privesc ca pe "nu-stiu-cine" venit de sus, pe care de-abia daca pot sa-l atinga. Dar daca ar fi episcopul sau preotul mai prezenti în mijlocul oamenilor, cu greutatile lor, cu necazurile zilnice, aceasta ar conta mult mai mult decât sute de predici. Când îl ajuti pe om concret, este altfel decât atunci când îi tii o predica.

Înalt Prea Sfintite, va rog la finalul acestui dialog sa transmiteti credinciosilor un cuvânt duhovnicesc.

Îi rog sa priveasca Biserica, credinta, rugaciunea, postul si tot ceea ce ne recomanda Mântuitorul Hristos în Sfintele Evanghelii, ca pe o bucurie, ca o mare binecuvântare, o necesitate a vietii. Cum a spus parintele Rafael Noica: "Ortodoxia este firea omului". Traind cu adevarat credinta ortodoxa ea ne duce la împlinirea firii noastre. Aceasta este viata noastra. Este normal sa îl cauti pe Dumnezeu, si pe El trebuie sa Îl cauti cu aceasta bucurie, cu seninatate, cu acest firesc al nostru, nu din obligatie.

Pocainta si spovedania

Crestinii ortodocsi obisnuiesc cel putin de patru ori pe an sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Este bine sa nu mergem la scaunul de spovedanie dintr-o obligatie, sa spunem astfel ca ne-am facut datoria. Marturisirea pacatelor trebuie sa inceapa din interiorul sufletului nostru. Spovedania inseamna pocainta si curatire. Lupta cu pacatul este uneori grea dar nu imposibila. Dumnezeu nu ne va judeca pentru pacatele ce le-am facut ci mai ales pentru cele ce nu le-am lasat. Dumnezeu ne da vreme de pocainta. Cei ce o vor nesocoti vor lua razbunare. Ce lucru infricosator! Sa alergam la biserica, si sa vedem in preotul ce ne spovedeste pe Insusi Mantuitorul, care asteapta intoarcerea si indreptarea noastra. Sa ne pocaim cat mai avem timp in aceasta viata si sa nu ne luam plata pe lumea cealalta. Cine crede ca are timp sa se spovedeasca atunci cand va fi batran nu face voia celui ce l-a creat. Amanarea este una din cele mai mari inselaciuni ale diavolului. Cand suntem in boala alergam la medici sa ne vindece, dar atunci cand facem pacate spunem ca "toata lumea e pacatoasa" sau mai rau, ne uitam la pacatele altora si vedem ca noi suntem mai presus. Nu cadem oare in cel mai urat pacat inaintea Lui Dumnezeu: mandria? Sa ne rugam pentru cei din familiile noastre sa le lumineze Dumnezeu mintea si gandurile si sa-i indrepte spre calea pocaintei. Poate ca nu putini dintre crestinii zilelor noastre sunt considerati saraci cu duhul, pentru ca sunt apropiati de biserica si de Dumnezeu. Dar Insusi Matuitorul Iisus Hristos spune: "Fericiti cei saraci cu Duhul ca aceia se vor milui". A fi sarac cu duhul nu inseamna a avea o slabiciune pentru Dumnezeu ci a crede din toata inima. Un crestin adevarat stie sa infrunte jignirile necredinciosilor, stie ca trebuie sa se roage pentru aceia, stie ca trebuie sa se smereasca si sa caute la alinare prin sfinti la Dumnezeu. Este bine ca atunci cand ne punem in gand sa ne spovedim, sa nu spunem nimanui, pentru ca vrajmasul va incerca sa ne ispiteasca, va face tot posibilul sa ne opreasca. "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita"(Ep.I, Sf.Petru,cap5,8). Sa incercam sa ne spovedim la un singur preot. Un miel care se hraneste de la doua oi risca sa ramana flamand. Asa este si cu omul. Spovedania il ajuta pe om sa se curateasca cu "botezul pocaintei". Cati dintre noi constientizeaza acest lucru? Iisus Hristos ne ofera posibilitatea sa ne botezam a doua oara, vrea sa ne intoarcem catre calea cea dreapta si si sa lepadam pacatul. Cine Il iubeste pe Dumnezeu uraste raul si face binele. In aceste zile de post sa ne curatim gandurile, sa iertam aproapelui nostru daca ne-a gresit, sa ne rugam Dumnezeului si Facatorului lumii acesteia sa se milostiveasca spre nelegiuirile noastre si sa ne daruiasca mai intai sanatate sufleteasca si luminare mintii. Iar Sfinta Sarbatoare a Invierii sa nu fie prilej de distractie, de cantece sau de odihna. Dimpotriva. Sa ne aducem aminte de Minunea Invierii, sa participam la Sfintele Slujbe in toate cele trei zile din Saptamana Luminata. Sa nu ne intoarcem la pacat ci sa facem ceea ce este placut Lui Dumnezeu. Sa fim credinciosi pana la moarte ca sa primim cununa vietii.

Suferinta si singuratatea

Desesori ne lovim in viata de necazuri. Un om care nu trece printr-o suferinta nu va sti ce inseamna cu adevarat aceasta. Dar suferintele vin si pleaca, asa cum se intampla cu bucuriile. Ne simtim singuri, parasiti parca de Dumnezeu, ne gandim ca suntem uitati de toata lumea. Cine ne poate ajuta? Daca vorbim cu cel mai bun prieten o sa incerce sa ne incurajeze, dar nu va reusi mare lucru. Daca vrem sa vorbim cu preotul la care ne spovedim, e posibil sa fie ocupat sau sa ne fie rusine sa apelam atunci cand avem un necaz. Stam insingurati, poate mai ne refugiem in vicii, dar acestea constatam ca ne fac rau. Ce e de facut? Multe ganduri ne trec prin minte. Poate am vrea sa ne razbunam, sa strigam cat putem de tare impotriva a ceea ce ne-a ranit inima. In zadar. Suntem in neputinta. Dar daca ne gandin la Dumnezu? Oare nu gasim alinare suferintei noastre la Cel ce ne-a creat? Oare daca ne indreptam inima catre adancul sufletului nostru, spre neputinta noastra omeneasca nu vom gasi rezolvare problemelor noastre? Oare daca spunem o rugaciune in care sa cuprindem toata firea noastra, tot cugetul nostru, tot gandul nostru, toata inima noastra, nu vom fi mai linistiti? Dumnezeu ii iubeste pe oameni mai mult decat il iubesc sfintii pe Dumnezeu. "Nu te voi lasa nici nu te voi parasi"(Ep. Evrei, cap.13, 5). Tatal Ceresc poate ingadui din iubirea Sa pentru oameni suferinta noastra, poate ca ne-am indepartat de El si ne-am abatut de la poruncile Lui, poate ca am gresit prin tot felul de pacate si nu ne-am cerut iertare. "Prin iubire şi credinta se ispaseste pacatul si prin frica de Dumnezeu te feresti de rele."(Solomon 16, 6). Sa nu deznadajduim atunci cand suntem incercati pentru pacatele noastre, sa avem rabdare atunci cand necazurile ne impresoara. Poate ca multi dintre noi, daca ar sti ca atunci cand suntem in necaz si suferinta, ar trebui sa ne inarmam cu nadejde si rabdare, am trece mai usor. Atat oamenii credinciosi cat si cei necredinciosi se lovesc de incercari de la Dumnezeu. Este trist faptul ca unii oameni il judeca pe Dumnezeu pentru ca nu le merge bine, pentru ca nu sunt si ei bogati ca altii, pentru ca nu le daruieste sanatate. Omul credincios nu trebuie in primul rand sa se considere credincios. Un om credincios isi recunoaste starea de pacatosenie, este smerit, bland, cu fata luminata. Omul credincios nu carteste impotriva Lui Dumnezeu cand ii ingaduie incercari si necazuri. Omul credincios se roaga lui Dumnezeu sa-i ierte pacatele sale si ale aproapelui, se roaga si pentru cei ce fac bine si pentru cei ce fac raul. Omul credicios nu se duce la biserica "de forma", nu se roaga in graba. Sa cautam asadar la faptele noastre, la pacatele noastre si sa ne cercetam pe noi insine si vom gasi explicatia suferintei. Oamenii sufera atat trupeste cat si sufleteste. Daca avem vreo boala, alergam la medici sa ne vindece, dar daca avem un pacat pe suflet, ceea ce este mai grav inaintea lui Dumnezeu, trecem de multe ori cu vederea si spunem ca toata lumea pacatuieste, inclusiv noi. Sa ne indreptam inimile catre Dumnezeuul cel Milostiv si sa ne cerem iertare precul fiul risipitor, sa cautam sa umblam pe caile Domnului.

Parintii athoniti

Pacatul si spovedania

86. Ce este pacatul si de ce atrage dupa sine mania lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor ? Dupa invatatura Sfintei Scripturi, pacatul este calcarea cu buna stiinta si de bunavoie a voii lui Dumnezeu. El se mai numeste si faradelege ( Invatatura de Credinta Ortodoxa, pag. 426; Romani 5, 13; Iacob 2, 9; Isaia 49, 12-13 ) . Radacina pacatului este pofta care ispiteste pe om ( Iacob 1, 13-15 ) . Pacatul atrage mania lui Dumnezeu asupra omului fiindca " pacatul este uraciune inaintea lui Dumnezeu " ( Deuteronom 17, 25; Pilde 3, 32 ) . Pacatul atrage mania lui Dumnezeu asupra omului, deoarece " pacatosii sunt vrajmasi ai lui Dumnezeu " ( Iov 21,17; Ieremia 21,14; Psalm 20, 8-10; 78, 6; Isaia 10, 6 ) .

87. In cate feluri se impart pacatele si care sunt pacatele mai greu de vindecat ? Sfantul Ioan Evanghelistul imparte pacatele in doua : pacate de moarte si pacate care nu sunt de moarte ( 1 Ioan 5, 16-17 ) . Tot el imparte pacatele de moarte in trei mari grupe : pofta trupului, pofta ochiului si trufia viietii ( 1 Ioan 2, 16 ) . Sfintii Parinti impart pacatele de moarte in trei mari grupe : Continuare

Ales Mitropolit la Iaşi, Înalt Prea Sfinţitul Teofan Savu are o carieră identică cu cea a părintelui său spiritual, Patriarhul Teoctist.

Alegerea Înalt Prea Sfinţitului Teofan Savu ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei este, la prima vedere, o surpriză. Asta pentru că Sinodul Mitropolitan de la Iaşi îi desemnase candidaţi pentru ocuparea celui de-al doilea scaun din Biserica Ortodoxă Română pe Prea Sfinţitul Casian, episcopul Dunării de Jos, şi Prea Sfinţitul Ioan, episcopul Covasnei şi Harghitei.

PS Calinic pierde voturi

La Bucureşti, în Sfântul Sinod au avut loc deliberări aprinse. Pentru a nu exclude niciun candidat şi a aplana un conflict ulterior, Sfântul Sinod a mai desemnat, conform noului Statut, încă doi candidaţi. Unul era previzibil, Prea Sfinţitul Calinic Botoşăneanu, cel care contestase alegerile de la Iaşi. Cel de-al doilea nominalizat a fost ÎPS Teofan, Mitropolitul Olteniei. Votul primului tur a fost următorul: ÎPS Teofan a adunat 20 de voturi, PS Casian - 16, PS Ioan - 7, iar PS Calinic - 2.

În al doilea tur de scrutin au intrat cei mai bine clasaţi, ÎPS Teofan şi PS Casian. Votul final a fost de 32 la 13 în favoarea Mitropolitului Olteniei, ÎPS Teofan. Scrutinul a fost surprinzător pentru că, de obicei, fiecare candidat îşi păstra voturile, iar celelalte se redistribuiau. Or, în acest caz, Prea Sfinţitul Casian a scăzut de la 16 voturi la 13, în loc să crească.

Victorie sau normalitate?

Votul a fost perceput ca o mare victorie de Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania şi apropiaţii acestuia, care susţin că au câştigat o funcţie importantă - cea de-a doua în Biserică - şi mai ales Iaşiul, considerat fieful Patriarhului Daniel şi locul său de suflet. De partea cealaltă, fidelii Patriarhului susţin că dimpotrivă alegerea ÎPS Teofan la Iaşi demonstrează că Patriarhul Daniel nu a dorit să-şi numescă un succesor şi a lăsat acest lucru la latitudinea Sfântului Sinod.

Iar alegerea ÎPS Teofan, „copilul de suflet“ şi fiu duhovnicesc al Patriarhului Teoctist, arată că PF Daniel nu vrea să conducă dictatorial Biserica. „Noi le-am dat o lecţie“, susţin apropiaţii lui PF Daniel. Astfel, cele două tabere, împărţite de unii în „tradiţionalişti“ şi „reformişti“, s-au împăcat.

Oltenia: PS Ioan sau PS Irineu

Următoarele alegeri „grele“ în Biserica Ortodoxă Română vor avea loc peste circa două luni, pentru ocuparea scaunului de Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. Lumea bisericească i-a desemnat pe cei doi posibili succesori în persoana Prea Sfinţitului Ioan, episcopul Covasnei şi Harghitei, şi Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului. Dar, de la adoptarea noului statut, surprize pot apărea în ultimul moment, aşa cum s-a întâmplat cu alegerea ÎPS Teofan la Iaşi.

CV

Doctor în teologie la Paris

ÎPS Teofan (Dumitru Savu) s-a născut pe 19 octombrie 1959, în comuna Corbi, judeţul Argeş. A absolvit Seminarul Teologic din Craiova (1974-1979) şi Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1980-1984). Doctor în teologie al Institutului Teologic „Saint Serge“, din Paris (1986-1990). S-a călugărit în 1984 la Schitul Crasna, iar în 1985 a fost hirotonit ieromonah. Duhovnic la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului“, din Bussy en Othe, Franţa (1987- 1990). Secretar al Cabinetului Patriarhal (1990-1991) şi Episcopvicar Patriarhal (1991-2000). În 2000 a fost ales Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. (EVZ)

Romania-numar record de manastiri

Azi am aflat ca Romania este tara cu cel mai mare numar de manastiri din lume(520). Nu stiu de ce, dar aveam impresia ca grecii si rusii sunt fruntasi la acest capitol. M-am inselat. Nu e deloc asa. Romania este o tara binecuvantata de Dumnezeu pentru ca a fost este si va fi o tara ortodoxa. Stiam ca Mitropolia Moldovei si Bucovinei are cele mai multe manastiri si biserici din lume. Aici e site-ul care face dovada a ceea ce am scris mai sus.

Hocus-pocus cu 19 voturi la Mitropolie

Incurcate par a fi alegerile pentru scaunul de Mitropolit al Moldovei. PS Calinic Botosaneanul a contestat scrutinul de simbata, din Adunarea Eparhiala. Dupa renumararea voturilor, PS Calinic s-a apropiat la numai doua voturi de PS Casian Craciun, care pare a fi favoritul patriarhului. Astfel, au disparut 19 voturi u simbata, toate buletinele de vot aveau deja doua nume completate.

Alegerile pentru noul mitropolit al Moldovei si Bucovinei desfasurate saptamina trecuta la Iasi au fost contestate. Surse oficiale din cadrul Adunarii Eparhiale a Arhiepiscopiei Iasilor spun ca PS Calinic Botosaneanul, unul dintre cei nominalizati la scaunul de mitropolit, a depus luni o contestatie la Mitropolia Moldovei si Bucovinei, exprimindu-si astfel nemultumirea fata de felul in care s-au desfasurat alegerile in Adunarea Eparhiala simbata trecuta. Desi nici Mitropolia si nici Patriarhia nu au confirmat oficial depunerea unei contestatii din partea PS Calinic, Patriarhul PF Daniel a dispus constitutirea unei comisii de renumarare a voturilor. Ierarhia se mentine insa aceeasi. Pentru moment, parintele Calinic a fost scos din cursa electorala. Potrivit unor surse oficiale din adunarea eparhiala, chiar daca se mentine ierarhia, el acuza faptul ca excluderea sa de pe lista candidatilor contravine statutului BOR. Potrivit canoanelor bisericesti la pct 14. "Episcopului sa nu-i fie ingaduit sa-si lase parohia si sa dea navala la alta, chiar de ar fi silit de mai multi, decat numai daca va fi vreo pricina binecuvantata, care sa-l sileasca a face aceasta, (ca de pilda) ca poate aduce mai mult folos celor de acolo cu cuvantul pietatii si aceasta nu de sine (s-o faca), ci dupa chibzuinta multor episcopi si cu foarte mare rugaminte." Continuare: Ziarul de Iasi

Nevoia de iertare si innoire in Biserica

Domnul nostru a legat in mod indisolubil iertarea lui Dumnezeu de cea pe care noi trebuie sa o dam oamenilor care ne-au facut vreun rau (rugaciunea "Tatal Nostru", Mt.6,12, si parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).

In realitate, in cele mai multe cazuri, pacatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele facute oamenilor. Prin urmare, trebuie sa cerem iertare nu numai lui Dumnezeu ci si celor care au fost raniti de aceste pacate. Altfel Dumnezeu nu ne va ierta (Mt. 5,23-26). Indaratul oamenilor carora le-am facut rau Il aflam totdeauna pe Dumnezeu si, atunci cand am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, ii aflam totdeauna pe oameni. Dispretuindu-L pe Dumnezeu, rupem un resort moral in oameni, dandu-le un exemplu rau. Omul care nu se comporta cu sensibilitate fata de Dumnezeu nu are sensibilitate nici fata de oameni si face sa creasca insensibilitatea lor fata de Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu isi conditioneaza iertarea pe care o acorda pentru pacatele comise impotriva Lui de cererea iertarii fata de semenii nostri.

Dar daca, pentru a primi iertarea lui Dumnezeu avem nevoie de cea a celorlalti oameni, acestia au si ei nevoie de iertarea noastra pentru a o dobandi pe cea a lui Dumnezeu.

Pentru a dobandi de la Dumnezeu iertarea, avem deci nevoie deopotriva sa iertam oamenilor care ne-au suparat si sa cerem iertare celor carora noi le-am facut vreun rau. Nu e deajuns sa acordam iertarea, trebuie sa o si cerem celorlalti. Si una si alta sunt foarte dificile pentru noi. Ne este mai usor sa cerem iertare lui Dumnezeu, pentru ca El ni se impune intr-un anume fel prin maretia Sa si pentru ca recunoastem fara dificultate teoretica dependenta noastra fata de El - nu vorbesc de necredinciosi ci de cei credinciosi. Dimpotriva, este foarte dificil, chiar si pentru credinciosi, sa renunte la atitudinea de dispret fata de oameni care nu impun prin valoarea lor vizibila.

Mai mult, dintre iertarea pe care trebuie sa o acordam celorlalti si trebuinta de a le cere acestora iertare, aceasta ultima atitudine este cea mai dificila. Cerandu-ne noua iertare, ceilalti par sa se plaseze intr-o situatie de inferioritate si aceasta ne atinge la inima, flatandu-ne orgoliul. A cere iertare altora pentru noi insine implica coborarea noastra de pe soclul aparentei noastre superioritati, recunoasterea dependentei de ceilalti.

Parintele Dumitru Staniloae

Continuare: Crestinortodox

PROTOSINGHELUL VICHENTIE MALAU - Manastirea Secu (1887-1945)

Viata

Acest mare duhovnic, care a stralucit ca un luceafar in manastirile noastre, s-a nascut in anul 1887, in satul Ghidion, comuna Stanita, judetul Neamt.

In anul 1894, cand avea numai 7 ani, parintii sai au intrat in viata mona- hala, impreuna cu cei trei copii. Tatal cu fiul Vasile s-au dus la Manastirea Secu, iar mama cu doua fete s-au dus la Manastirea Varatec. In anul 1895, tatal cu feciorul pleaca la Sfantul Munte. Acolo, in scoala monahismului ortodox, au petrecut in aspra nevointa unsprezece ani, formandu-se duhovniceste langa cei mai buni calugari atoniti.

In anul 1906 se reintorc la Manastirea Secu, iar in anul 1912 depun amandoi juramantul calugaresc. Tatal primeste numele de Dometian, iar fiul numele de Vichentie. La fel si mama se calugareste cu numele de Migalusa, iar sora cea mai mare, cu numele de Epraxia.

In anul 1915, monahul Vichentie este hirotonit preot si numit eclesiarh si duhovnic in Manastirea Secu. Intre anii 1916-1918 este trimis ca preot sanitar la spitalele de raniti.

Mai tarziu (1927-1928), ajunge staret in manastirea de metanie. Iar intre anii 1928-1940 activeaza ca preot slujitor in Manastirea Agapia, devenind cel mai renumit duhovnic din Moldova.

In anul 1940 este transferat ca preot misionar la Manastirea Vasiova- Banat, unde continua aceeasi activitate apostolica, pana in vara anului 1945, cand se muta la Domnul, plans de multa lume. In februarie, 1953, osemintele sale sunt aduse si depuse in gropnita Manastirii Secu, unde se pastreaza pana astazi. Continuare: Fapte si cuvinte de invatatura

Saint Valentine - protector al iubirii curate sau al desfrânării?

Suntem in plina febra a pregatirilor pentru St Valentines, mă sfiesc să-l numesc Sfântul Valentin, pentru că nu văd legătura între viata mucenicului Valentin, mărturisitor al credlntei crestine, si marele kitsch mediatic Valentine's Day ce se porneste de la începutul lunii februarie. Cred că nici Sfântului, privind din Ceruri, nu-i plac modul eronat în care azi îi sunt percepute viata, atitudinile si chiar modul în care este sărbătorit. Dar cum să întelegi dacă îmbrătisezi, asa, peste noapte, cultul sfintilor fără a citi integral viata unui sfânt măcar, fără a te ruga cu predilectie nici unuia dintre ei? Câti dintre cei foarte entuziasti în aceste zile au văzut măcar coperta Proloagelor sau Acatistierul? De aici ar trebui să întelegem că ceva nu este în regulă cu circul Valentine's Day. Dar să vedem ce spune în esentă una dintre variantele Vietii Sfântului Valentin.

Se spune că împăratul Claudius al II-lea nu reusea să-si adune oastea pentru că bărbatii refuzau să se înroleze. Credea că motivul era acela că bărbatii romani nu voiau să îsi părăsească sotiile. Din cauza acestui fapt, împăratul a interzis logodnele si nuntile în Roma. Un preot crestin, pe nume Valentin, a intuit imediat că tinerii au primit o ispită greu de purtat; o fi văzut cu sigurantă că interzicându-li-se căsătoria, unii tineri, deznădăjduind, au căzut pradă desfrâului, traiului în concubinaj. El, iubitorul de Hristos si de oameni, stia prea bine cuvântul Sfântului Apostol Pavel ce recomanda celor ce nu pot să se înfrâneze să se căsătorească. Valentin neputând răbda pierderea sufletească a acestora, a cununat în secret perechile ce au apelat la el. Si-o fi zis cu sigurantă: "mai bine îmi pierd eu viata aceasta trecătoare, decât să-si piardă acesti tineri sufletele". Când împăratul Claudius a aflat că preotul Valentin a nesocotit hotărârea sa, l-a întemnitat pe părinte, care a murit ca martir în închisoare în anul 270 d.Hr., la data de 14 februarie.

După cum se observă, Sfântul a accentuat valoarea Tainei Cununiei. Cu sigurantă că a făcut-o pentru a-i feri de desfrânare, de concubinaj pe cei ce apelaseră la el. Sfântul Valentin L-a mărturisit pe Hristos ca si Sfântul Pavel odinioară care le spunea corintenilor: Fugiti de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine însă se dedă desfrânării păcătuieste în însusi trupul său (I Conrinteni 6,18).

Ne întrebăm ce legătură are Sfântul Valentin cu păgânul Cupidon, fiul bezmetic al zeitei dragostei Venus, cu căsătoriile de o zi (mai bine zis de-o noapte), cu chefurile monstruoase de prin statiunile turistice si concursurile cu premii constând în pachete de prezervative. Garantat, nu-i nici o legătură. De aceea spuneam că Saint Valentine nu-i mucenicul lui Hristos. Mai mult, ne aminteste de zeii greci închipuiti după poftele oamenilor sau de betiile dionisiace.

Spunea părintele Savatie Bastovoi într-un articol pe această temă; "Nu trebuie să primim soaptele demonice ale desfrâului dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum si el a urât desfrânarea noastră". Desfrâul a început să fie acoperit si justificat cu numele lui Valentin, mucenicul crestin, iar aceasta-i cu adevărat un lucru demonic.

In anul 2002, Vatentine's Day s-a intersectat cu Anul Caragiale. A fost un bun prilej pentru televiziuni să dubleze justificat circul mediatic.

Curat murdar!

Doamne, pe viitor, păzeste-ne!

Extras din cartea "Hristos si tinerii" de Laurentiu Dumitru

---

De ce ne place atât de mult "Saint Valentines"?

Sărbătorile traditionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimeresti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit "Saint Valentines".

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Desi românii au aflat de existenta ei de putină vreme, iar multi încă mai învată să-i pronunte denumirea corect, totusi ea adevenit foarte populară, stârnind mai multă vervă si pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul si Pastele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu traditii sărbătoresti si folclorice, cum putine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul si a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viata unui Sfânt arată atâta entuziasm fată de acest "Saint Valentines".

Cultul Sfintilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în fata unui alt om. Protestantii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, căd dăm oamenilor cinstea cuvenită "unui singur Dumnezeu". Ateistii văd în cultul Sfintilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune si complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat si irealizabil. Chiar si printre ortodocsi există multi care încă nu si-au rezolvat această problemă: cum să se închine în fata unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Intr-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 si până astăzi preotii si credinciosii ortodocsi (si romano-catolici) apără cu multă dificultate credinta în Sfinti. Multi credinciosi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu si-au putut rezolva acest conflict de constiintă: cum asa,în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până si cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfintilor. Si când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrătisează cultul Sfintilor, cei mai multi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a "convertit" în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vietii Sale pământesti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveste calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfintilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul irationalitătii dezlăntuite al betiilor dionisiace învesmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudătenii din viata noastră, dar mai ales, ceea ce este si mai neplăcut, să ne convingem de existenta unor reaiităti în care, de altfel, nu prea credem.

Deja este o banalitate a spune că nu există oameni necredinciosi, ci există doar religii nesuferite. Altfel cum unii oameni care nu s-au rugat niciodata la Sf. Nicolae îl cinstesc sărbătoreste pe Santa Claus în varianta lui americană? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adună cu flămânzenie în fata televizoarelor ca să vadă "Ultimile ispite ale lui Hristos" de Scorsese? Da, un astfel de "hristos" se prea poate să fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. însă varianta Lui bisericească e cam ireală, e chiar depresivă. Ii preferăm pe Afrodita si Dyonisos.

Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viata lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoastere si, mai ales, în câmpul preferintelor si al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos si Zarathustra. Insă faptul de a nu recunoaste existenta lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar si numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.

[...] Moda de a-si construi zei după poftele lor a apărut la greci, mai exact o dată cu Homer. Acesta e cel care a curătat lumea greacă de zeii amorfi, zoomorfi sau monstruosi, a populat-o cu oameni "divini" si cu zei asemănători oamenilor. Pentru aceasta el poate fi considerat marele reformator religios al Greciei. Dr. Bowra observă că "acest sistem complet antropomorfic nu are, desigur, nici o legătură cu adevărata religie sau cu moralitatea. Zeii lui sunt o inventie încântătoare si hazlie a poetilor".

[...] Iată, în câteva cuvinte, răspunsul la întrebarea unui preot ucrainean, un bărbătoi mătăhălos cu voce groasă, pe care l-am cunoscutîn iarna trecută la Moscova. Acesta îsi povestea cu simplitate necazul pe care îl avea din cauza felului în care sărbătoresc ucrainenii ziua lui Ioan Botezătorul - "Ivan Cupală". Părintele, autoritar din fire, se revolta că primarul orasului a investit bani în reînnoirea acestei "sărbători traditionale ucrainesti", cu toate că ar fi fost normal să se bucure de sprijinul autoritătilor laice. Când s-a mai văzut ca primarii comunisti să investească în sărbătorirea lui Ioan Botezătorul?

Numai că problema era putin alta: ucrainenii au un fel al lor de a-l sărbători pe cel mai mare ascet al tuturor timpurilor. Această zi echivalează cu ziua Afroditei sau "ziua dragostei" la nemti, numai că se cheamă "Ivan Cupală". Adică anume în această zi ucrainencele au voie să-si însele bărbatii, "fără supărare".

De unde acest amestec de sete dezlăntuită de păcat si sfintenie?

Noi am întepenit în păcat, în moarte si în frică. Insă atmosfera sărbătorească pe care am trăit-o în Adam în rai persistă în subconstientul fiecaruia. Persistă si tendinta obsedantă de a face binele cu orice pret. Nevoia noastră de a face binele e atât de mare, încât, după ce aflăm lucruri eronat întelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din rai, ne revoltăm si vrem să înlocuim "răul" lui Dumnezeu cu "binele" nostru. Ne revoltăm împotriva lui Hristos pentru că l-a lăsat pe Iuda să se spânzure, desi stia că aceasta va face, ne revoltăm pentru că l-a dat afară pe săracul care nu avea haină de nuntă. Această atitudine fată de Dumnezeu este atitudinea Evei după ce a stat de vorbă cu diavolul. Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există si că Biblia este adevărată, cel putin poate să se convingă că Biblia este o carte despre dânsul si că el este Adam întru toate.

Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, câ i-a făcut ca pe niste robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice că e bun, iar pe de alta îsi maltratează făpturile, nu poate să existe. In om se răscoală conditia lui de conducător, care este în el dintru început, după chipul lui Dumnezeu.

Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur si simplu nu credem ca El există si gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sărbătorim "St. Valentines"? Dar "Santa Claus"? Dar "Ivan Cupală"? Pentru că ei sunt buni, sunt mai "de viată"! Dacă s-ar sărbători toti Sfintii asa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar asa, cu posturile voastre, voi împiedicati oamenii să vină la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc să se îndrepte spre oameni, se îndepărtează de la ei? Degrabă n-o să rămână nimeni în Biserică, cel putin tinerii nu pot să accepte o credinta neguroasă ca a voastră, o credintă pentru babe si mosi impotenti. De ce nu faceti si voi ca indienii si chinezii, putină yoga, putină kama-sutra si ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!...

Cam asa arată discursul remixat pe care diavolul l-a soptit Evei în rai. De ce esti proastă, Eva, ai atâta putere, stăpânesti peste animale si peste stihii, nu-ti închipui că ai putea să stăpânesti si fără să ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme că, dacă o să mâncati din acest pom, o să stăpâniti si peste El, de asta nici nu vă lasă. Tu însă nu fi proastă, mănâncă din el, învinge-L pe Acest răufăcător invidios care nu vă lasă să vă bucurati cu adevărat de viată!

Eva a simtit în sine grandoarea "misiunii" la care a fost chemată. Ea îsi adună fortele si "îl înfruntă" pe Dumnezeu. Sf. Efrem Sirul spune că ea a trăit atunci plăcerea monstruoasă pe care o are fiecare când săvârseste un păcat mare. Ea a simtit plăcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plăcerea în fata unui obstacol învins. In această stare a alergat ea la Adam, pentru a se lăuda cu ce făcuse: "Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere să o faci, dar eu, uite la mine am făcut-o! Tii minte acea poruncă pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite că eu am călcat-o si nu numai că nu am murit, ci am căpătat putere asupra tuturor! Poti să mănânci si tu dacă vrei, eu îti permit.

Eva a alergat la Adam ca o regină. Ea era convinsă că a devenit mai mare decât Adam, căci îl înfruntase pe însusi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a si pedepsit-o supunând-o bărbatului său pentru totdeauna.

Primii oameni au simtit atunci euforia pe care o are fiecare după săvârsirea păcatului, acel mister care insuflă putere si stăpânire asupra tainelor Dumnezeiesti. Din cauza acestei euforii omul nu realizează adevărata sa stare, ca un lup care linge în înfierbinteală o lamă de cutit înmuiată în sânge, ascunsă în zăpadă. Asa cum lupul, după ce a lins sângele înghetat, ajunge la lamă si, tăindu-si limba, începe a-si mânca propriul sânge până moare, asa si omul cuprins de fierbinteala păcatului se omoarâ singur, bându-si sângele vietii celei vesnice pentru totdeauna.

[...] Oamenii au simtit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal si nobil, mai ales caracterele tari si energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie continut metafizic tuturor sentimentelor si chiar senzatiilor mai puternice. Era si mai firesc să fie asa într-o lume în care tarabele cu cărti despre meditatie si descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din orasele sovietice. Unii găsesc că e foarte "tare" să ai bască si skateboard, altii se laudă cu brichete. Insă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupatii rămân în zona minorului chiar si în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viata noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte usor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea însă există ceva de care nimeni nu sepoate lipsi, acel ceva este dragostea, care în mintea tânărului o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispret. Obstacolul cel mai mare însă este morala crestină si părintii. Tânărul îndrăgostit se trezeste dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu si, pe de alta, de proprii părinti. El rămâne, ce dureros, fără origini.

Traditia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o "prietenă", ci dobândeste si binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă si cu părintii, si cu istoria. El nu numai că îsi păstreazâ ceea ce a avut, ci dobândeste si ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.

0 astfel de "împăcare" nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galiieii, la care Hristos săvârseste prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios - mirele, Simon Canaanitul, îsi va lăsa mireasa si va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în orasul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.

[...]Iată câteva din "canoanele" care i-au "mentinut" în biserică pe tinerii romano-catolici:

"Este probabilă opinia potrivit căreia este doar păcat venial în îmbrătisarea dată din cauza desfătării trupesti si senzuale care se naste din sărut, fără primejdie de consimtământ ulterior si de polutie [ejaculare] - 1666."

"Actul căsătoriei îndeplinit exclusiv pentru plăcere nu ar putea constitui câtusi de putin o greseală, nici măcar venială - 1679."

"Este permisă provocarea avortului înainte ca fetusul să fie însufletit pentru a evita moartea sau dezonoarea unei tinere - 1679."

"Polutia [masturbatia] nu este interzisă de dreptul natural. De aceea, dacă Dumnezeu n-ar fi interzis-o, ea ar fi uneori bună; câteodată ar fi chiar obligatorie cu riscul păcatului de moarte - 1679."

Nimic deosebit, o simplă aschie din trunchiul urias al spiritualitătii romano-catolice. Dacă vom arunca o privire asupra trăirii mistice a unor sfinti romano-catolici, vom întelege usor originea unor astfel de conceptii lejere despre sexualitate.

[...] Cum să nu vinzi prezervative în numele Sf.Valentin, când directorul Centrului de Teologie si Educatie Crestină de pe lângă Colegiul Sf. Marcu si Sf. Ioan din Plymouth, Adrian Thatcher, poate să apere homosexuatitatea cu citate din Biblie? "Din punct de vedere teologic, ne convinge Adrian Thatcer, sexualitatea este un mod ingenios prin care Dumnezeu ne cheamă să intrăm în comuniune cu altii. Sexualitatea noastră este o dovadă că suntem făcuti după chipul lui Dumnezeu; noi suntem făcuti pentru a intra în relatii cu cineva, si natura lui Dumnezeu este relatie". "Crestinismul cere ca dragostea sexuală să întruchipeze iubirea care este Dumnezeu, reprezentând-o si exprimând-o, întrupând-o în fiecare comunicare sexuală care are loc între parteneri". In sfârsit, sexologul anglican, crede că homosexualitatea între parteneri crestini se întemeiază pe pilde similare din viata Mântuitorului, asupra cărora, dati-mi voie, să nu insist. Crestinii din epoca actuală, spune el, trebuie să depăsească gândirea patriarhală asupra păcatului, pe care a răspândit-o Apostolul Pavel, ca o mostenire a traditiei iudaice.

Cu toate că si eu, ca si cazuistii romano-catolici, n-as vrea să am dusmani printre tânăra generatie, totusi voi încerca să expun în câteva cuvinte morala biblică în această privintă. Nicăieri în Scriptură nu ni se vorbeste de "îndrăgostiti" în afara căsătoriei. Această întâmplare firească dintre un tânăr si o tânără peste tot în Biblie se cataloghează drept desfrânare, adică păcat de moarte, pentru care evreii erau omorâti cu pietre. Orice relatie cu o fată presupunea căsătoria.

[...] Nu numai că nu era îngăduită relatia liberă cu o femeie, ci până si revenirea la femeia de care te-ai despărtit era oprită. De aceea, orice aventură tinerească era extrem de periculoasă, căci, pe de o parte, asta îl obliga să se căsătorească cu tânăra respectivă (De va amăgi cineva o fată nelogodită si se va culca cu ea, să o înzestreze si să o ia de sotie), iar pe de altă parte, Legea nu-i dădea voie să se mai despartă de ea, decât numai dacă îi oferea carte de despărtenie. "Era o lege veche - scrie Ioan Gură de Aur - care nu oprea pe bărbatul care-si ura femeia să o alunge pentru orice pricină si să ia alta în locul ei... Dacă legea ar fi silit pe bărbat să tină în casă pe femeia pe care o urăste, bărbatul ar fi ucis-o. Asa de cruzi erau iudeii! Cum aveau să-si crute femeile lor, când nu-si crutau proprii lor copii, când omorau pe profeti, când vărsau sângele ca apa? De aceea Legea a îngăduit un păcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare". Cartea de despărtenie îi oprea pe evrei de la dărâmarea familiilor si de la desfrâul care s-ar fi produs din cauză că bărbatii si-ar fi schimbat la nesfârsit femeile între ei. Dar această lege a fost dată iudeilor, după cum spune însusi Hristos, din pricina învârtoseniei inimii lor. Dimpotrivă, o dată cu revărsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înăspreste criteriile cu privire la păcatul curviei:" Ati auzit că s-a zis celor de demult: Să nu preacurvesti; Eu, însă, vă zic vouă că oricine se uită la o femeie spre a o pofti a si preacurvit cu ea în inima sa."( Matei 5-27-28)

[...] De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea putin indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toti suntem "neam viclean si desfrânat", după cum ne ceartă Hristos. Dar, spune Sf. Ioan Gură de Aur, "este un altfel de a te uita la o femeie, asa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-aoprit uitatul, ci uitatul cu poftă". Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, chiar si după pildele din Pateric citate mai sus, acela să sărbătorească sărbatoarea îndrăgostitilor, aici pe pământ si sus în cer.

Si tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru multi) de a ne naste în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sf. Vaientin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îsi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să si-o piardă astăzi în numele Sf. Valentin cu aceeasi seninătate. Nu trebuie să primim aceste soapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Vaientin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum si el a urât desfrânarea noastră!

Tânărul are cel putin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia crestină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche si toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viata, nu fără o influentă străină voii sale: "Crucificatul". Cert este că si cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedati de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, asa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri si azi si în veci, este acelasi. Să nu ne gândim că dacă vom fi multi, Il vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obtin azi legi în urma mitingurilor din piete. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfintilor si a credintei crestine sunt extrem de grave si credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele si iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut si am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea tie; mustrate- voi si voi pune înaintea fetei tale păcatele tale".

Dacă iubesti pe cineva cu adevărat si vrei să-ti unesti viata cu el, du-te si spune-i si căsătoriti-vă. Dar cum poti să vinzi declaratii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale?Fata pe care o iubesti nu-ti este deajuns premiu si spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune si unei pizza? Nu este o mai mare umilintă decât a-ti vedea iubitul sau iubita spunând si altcuiva cuvintele pe care credeai că ti le spune numai tie. Sau nu întelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune si altcuiva, când nu esti tu de fată?

Dar cât de umile sunt acele perechi de "adulti" care se expun pentru aplauze. Cum poti să fii femeie la 40 de ani încă necăsătorită? Asta înseamnă sau că ai fost dezmătată sau sfântă. Si în primul si în al doilea caz mai bine este să nu mai spui la nimeni. Iar dacă ai fost căsătorită, nu ti-e rusine de sotul si de copiii tăi care poate te văd? Unde v-ati îndrăgostit voi asa de tare la această vârstă? Amândoi plini de rănile trecutului, de puroiul dezamăgirilor care dor. Aveti nevoie ca altii să vă convingă că vă stă bine împreună si vă potriviti, pentru că voi nu vă puteti rupe din inimă imaginea primei iubiri pe care nu mai aveti putere să o întoarceti înapoi. Un bilet pentru doi la discotecă pe care îl veti câstiga în schimbul rusinii trăite mă îndoiesc că ar putea lecui rănile voastre.

Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătătii. Cine nu stie că declaratiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge putere ca să ne scuturăm capetele de ameteala reclamelor si am feri putin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaratiile de dragoste, am vedea fata crudă a realitătii. In SUA, 53% de femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată si 33% sunt divortate sau văduve. Un raport elaborat de Alianta Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbatii sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanti sunt extrem de frecvente. In timp ce la televizor se pocnesc baloane si se aplaudă cea mai ingenioasă declaratie de dragoste, politia semnează cronici de felul: "24.07.2000, satul Mândresti, judetul Bălti. In casa sa, cetăteanul R., anul nasterii 1957,fiind beat, i-a cauzat o ranâ de cutit în regiunea inimii sotiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul noptii, cetăteanul P., anul nasterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa sotie, provocându-i o rană mortală. / 02. 04.2000, Chisinău, str. Vasile Lupu. In urma unui scandal iscat între sotii G., femeia si-a lovit sotul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă si i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăseni, judetul Bălti. Cetăteana S., a. n. 1952, cu un topor i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a si decedat".

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soti, ex-soti si amanti. Doar 3% dintre bărbatii asasinati au fost omorâti de către sotii, foste sotii sau amante. Sotii, fostii soti, amantii si fostii amanti au săvârsit mai mult de 26% dintre toate violurile si agresiunile sexuale. In 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbati au recunoscut printre acestia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între sotii ce trăiau separat în comparatie cu cei divortati si aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriti. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuti mai des decât atunci când erau atacate de către străini.

[...] Si asta este doar o secventă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaratiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a noptilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de tigară pe care le trage o fată după ce o părăseste iubitul? Cine face 0 statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă sotul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-si mai iubesc bărbatii? Inima omului nu e o jucărică pe care poti să o înfrumusetezi cu o fundită rosie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu cătelus de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.

Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poti să îmbraci această mască de bufon si să uiti înăltimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a desertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vietii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile si sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumati degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveste. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înăltător, atât de rar si atât de scump ca dragostea sâ-ti iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane si discutii fără haz? Nu credeti chiar pe oricine face astfel de declaratii, dacă vreti să le auziti măcar o dată în viată spuse cu sinceritate.

Nu construiti palatul prieteniei voastre din cărămizile multe si strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutati pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în miscare, s-ar putea să vă lase singuri si să plece, iar dragostea..., dragostea nidodată nu cade.

Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Morala crestină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câti ulcerosi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-si producă dureri? Câti nu beau bere si nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru masină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceristii care muncesc în străinătate si nu-si văd familia cu anii pentru niste bani nenorociti? De ce dar ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieti, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?

"Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup." Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi si de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste. S-ar părea că e o contradictie în doctrina crestină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumosi si a lăsat atractia aceasta atât de puternică între bărbat si femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, si, dacă vreti, pofta a tinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbatii si-ar fi omorât pur si simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de putină dragoste între femei si bărbati, încât numai pofta îi poate tine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu stia asta.

Există două atractii diferite, una iratională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, si cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ti ridici talonasul de câstigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenta între ele, Dacă nu vezi nici o diferentă, aleargă mai departe.

Acum, o lume întreagă sărbătoreste biruinta poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii si în locul lui apare Animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul fetei. Aceasta vedem în filmele cu măsti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor si a sânilor si a tinerilor din care au rămas numai gecile si pantalonii. A dispărut din viata noastră chipul pur si simplu, fata celui iubit.

Extras din cartea "Intre Freud si Hristos" de Ierodiacon Savatie Bastovoi