IPS Teofan la Sihla

Inaltpreasfintitul teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei a vizitat Schitul Sihla pe 7 august 2008. La Pestera Sfintei Cuvioase Teodora ierarhul a citit Acatistul sfintei in prezenta a unui numar mare de credinciosi si monahi.

Acatistul Sfintei Teodora, citit de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei la Pestera Cuvioasei
Asculta mai multe audio Blog »

550 de ani de atestate documentara la Buhalnita

Parohia Buhalniţa, comuna Hangu, judeţul Neamţ, şi-a sărbătorit acum două zile hramul Cu acest prilej, au fost aduse spre închinare, de la Mănăstirea Durău, moaştele Sf. Mc. Pantelimon Biserica din Buhalniţa a fost atestată de Sf. Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, la 13 februarie 1458, când a dăruit-o Mănăstirii Neamţ

Slujba de hram de la Biserica „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“ a devenit o tradiţie în ultimii zece ani, de când paroh este părintele Cristian Dăscălescu. Anul acesta, Sfânta Liturghie a fost condusă de părintele arhimandrit Vichentie Amariei, stareţul Mănăstirii Secu, înconjurat de un sobor de 20 de preoţi.

Hramul bisericii din Buhalniţa este sărbătorit în prima joi după Pogorarea Sfântului Duh, această tradiţie explicându-se prin faptul că în 1415, în prima joi de după Duminica Mare, în drumul lor spre Suceava, moaştele Sfântului Ioan cel Nou au poposit şi în biserica Mănăstirii Buhalniţa de atunci. În semn de recunoştinţă pentru binecuvântarea pe care o primiseră, credincioşii şi slujitorii mănăstirii au hotărât ca al doilea hram al bisericii să fie prăznuit întotdeauna joi, după Duminica Mare. „Este un hram cu dată schimbătoare, în funcţie de data Paştilor, care a luat naştere în decursul vremii. Iată că noi păstram această tradiţie, pomenind patronul acestei biserici, pe Sfântul Ioan cel nou de la Suceava, ale căror moaşte erau aduse în pelerinaj în aceste locuri“, a explicat părintele Vichentie Amariei. Chiar dacă pe parcursul dimineţii a plouat, mulţimea de credincioşi a rămas neclintită în faţa scenei amplasate în curtea bisericii, unde s-a săvârşit Sfânta Liturghie. Părintele Vichentie i-a apreciat în câteva cuvinte pe cei ce s-au rugat, în ciuda vremii ploioase: „Această jertfelnicie este un lucru foarte important şi credem că va fi primit în faţa lui Dumnezeu, pentru iertarea multor păcate, desigur însoţită cu spovedania şi împărtăşania“.

Dublă sărbătoare

În acest an, locuitorii din satul Buhalniţa au marcat aniversarea a două evenimente importante. Părintele paroh Cristian Dăscălescu a evidenţiat în cuvântul de bun venit, adresat oaspeţilor, istoricul bisericii. „Anul acesta nu facem doar pomenirea şi prăznuirea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ci aniversăm în acelaşi timp şi 550 de ani de atestare a acestei vechi aşezări monahale, a acestui vechi aşezământ creştinesc“, a spus preotul paroh.

Moaşte, aduse spre închinare

Credincioşii care au venit la hramul Bisericii Buhalniţa au avut prilejul să se închine la moaştele Sfântului Mucenic Pantelimon, aduse de la Mănăstirea Durău de maica stareţă, stavrofora Raisia.

„Oamenii care s-au închinat la finalul Sfintei Liturghii moaştelor Sfântului Mucenic Pantelimon au cerut, prin rugăciunile Tămăduitorului, sănătate, spor şi putere de muncă. „M-am rugat la moaştele Sfântului Pantelimon pentru sănătate, pentru copii. Vin la acest hram de vreo trei ani. Mă atrage frumuseţea locurilor. Slujba de astăzi a fost parcă mai frumoasă decât în alţi ani“, a mărturisit Maria Buftea.

„Am cerut de la Sfântul Pantelimon să ne dea sănătate, putere de muncă şi tot ce avem nevoie. Este pentru prima dată când sunt aduse moaştele unui sfânt la hramul bisericii noastre“, ne-a spus Pavel Lalau, un sătean îmbrăcat în costum naţional.

Pentru a scoate în evidenţă tradiţia şi specificul sătucului de munte, elevii Şcolii Generale din Buhalniţa au oferit un recital de muzică religioasă şi poezie.

Copiii, îmbrăcaţi în costum naţional, au fost coordonaţi de doamna învăţătoare Ana Amarinei. Vizibil emoţionat de publicul numeros, un copil a recitat poezia cu lacrimi în ochi. După acest moment, preotul paroh le-a mulţumit copiilor şi le-a oferit câte o iconiţă. (Constantin CIOFU)

Locul tihnit de la poalele muntelui

Biserica din Buhalniţa a fost mănăstire la 1458, iar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a aşezat-o sub oblăduirea Neamţului. Anul acesta se împlinesc 550 de ani de atestare documentară a Bisericii din Buhalniţa. Mănăstirea avea în proprietatea sa multe păduri. În 1627, Miron Barnovschi a construit o altă biserică pe locul celei atestate de voievodul sfânt al Moldovei, pentru credinţa şi evlavia călugărilor din Mănăstirea Hangului. Ctitorul ei a înzestrat-o cu podoabe pentru buna desfăşurare a vieţii liturgice şi a împroprietărit-o cu moşii întinse, pentru ca cei care se rugau în aceste sfinte locuri s-o poată întreţine. Miron Barnovschi, în testamentul său pe care îl scria de la Constantinopol, înainte de a fi martirizat, vorbea despre biserica lui astfel: „Eu nu cred să existe un loc mai frumos şi mai tihnit pe lume decât locul de la mănăstirea mea, din Şesul Hangului, la poalele muntelui“.

La hramul Mănăstirii Buhalniţa participa adesea, alături de ctitorul Miron Barnovschi, Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. (ZARUL LUMINA)

IPS Teofan, smerit pana la Dumnezeu

Slujba arhiereasca din Duminica Rusaliilor Dumnezeu a randuit la de Rusalii sa particip la Sfanta Liturghie oficiata de Inalt Preasfintitul Mitropolit Teofan. Cu fata luminoasa si plina de smerenie IPS Teofan a uimit credinciosii de la intrarea in Catedrala Sfantul Gheorghe din Iasi. Dupa ce s-a asezat in genunchi in dreptul raclei Sfintei Cuvioase Parascheva si s-a rugat i-a salutat pe credinciosii din pridvorul catedralei: "Buna dimineata, Dumnezeu sa va binecuvinteze". Apoi a sarutat icoana Maicii Domnului si s-a indreptat catre sfantul altar. De indata ce Sfanta Liturghie a inceput, am avut un sentiment de relaxare astfel incat concentrarea catre rugaciune a devenit posibila chiar daca biserica era arhiplina. In cuvantul rostit de IPS Teofan credinciosilor a vorbit despre semnificatia Pogorarii Sfantului Duh, despre importanta acestuia in viata noastra a tuturor. Sfintirea ramurilor de tei IPS Teofan a multumit credinciosilor aflati in Catedrala Sfantul Gheorghe din Iasi pentru ca au participat la Sfanta Liturghie si i-a rugat mai apoi sa ramana numai daca este cu putinta in continuare, pentru ca urmeaza Slujba Vecerniei din Duminica Pogorarii Sfantului Duh. Oamenii au ramas neclintiti la locurile lor, dintr-o dorinta parca negraita de a fi cat mai mult in preajma noului mitropolit. IPS Teofan a fost cel care a citit primele doua si ultimele patru rugaciuni speciale din cadrul Vecerniei. Asezat in genunchi, cu fata catre credinciosi, cu glas mare si puternic IPS Teofan a inaltat cu credinta rugaciunile catre Sfantul Duh, pentru ca acesta sa se pogoare asupra celor prezenti si asupra crengilor de tei. Dupa terminarea slujbei noul mitropolit al Moldovei si Bucovinei inconjurat de soborul de preoti si diaconi s-a indreptat catre Palatul Mitropolitan. Oamenii nu s-au sfiit sa-i stranga mana si sa-l felicite pe IPS Teofan, astfel incat diaconii reusesu cu greu sa tina multimea de credinciosi care se imbulzea sa-l atinga.

Preotul ca vindecator

Preotia este stiinta terapeutica. Acum vom vedea mai amanuntit ca preotul este, in principal si inainte de orice, terapeut. Acesta este sensul principal al articolului acesta. Vom nota laturile interesante ale problemei, cum le examineaza Sfantul Grigorie Teologul.

a) Preotul are de la Dumnezeu marea harisma a vindecarii, de aceea si trebuie sa vindece. Si vindecarea nu consta in faptul de a sterge modelele vicioase ale sufletului numai, ci si de a le inscrie pe cele mai bune. Acest lucru este in realitate vindecarea. Sfantul Grigorie foloseste un proverb conform caruia "incercand sa trateze pe altii, ei insisi fierb de rani". Preotii care se apuca sa vindece pe ceilalti trebuie ei insisi sa fie scapati de diferite rani. Ceea ce este important aici este ca preotii intreprind vindecarea oamenilor. Continuare...

De ce trebuie sa merg la Biserica

De ce trebuie sa merg la Biserica daca il am pe Dumnezeu in suflet?

Fiecare dintre noi are cunostinte sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul ca mergem la biserica. Pe chipul lor se vede o profunda neintelegere si uneori indignare care se exprima din cand in cand prin cuvinte de genul: "Hai sa zicem ca ti-ai facut o pasiune din credinta - fie. Dar ce rost are sa mergi la biserica, sa pierzi atata timp si sa risipesti atatea eforturi? Sunt si eu credincioasa, rugaciunile le fac insa in suflet. Dumnezeu este in sufletul meu si nu am nevoie de nici un ritual exterior. Aminteste-ti ce a spus nu demult comicul Mihail Zadornov: "Ca sa comunic cu Dumnezeu eu n-am nevoie de nici un intermediar!"

Cum poate fi explicat acestor oameni comportamentul nostru? Ca de obicei, exista doua modalitati: atacul si apararea. Nu este dificil sa formulezi o critica la adresa unei asemenea "filosofii" existentiale. In cele din urma, e suficient sa ai putin bun simt ca sa-ti dai seama ca societatea in care mascaricii (in limbajul de azi � "comicii") sunt luati drept experti in domeniul teologiei si al vietii spirituale este grav bolnava. Boala ei consta pe putin in pierderea simtului umorului: societatea nu mai este capabila sa rada de faptul ca un bufon se urca la amvonul pro-povaduirii... in societatea de azi se considera drept serios un lucru de care faceau haz stramosii nostri la lasata secului...

Nu merita luata in serios nici declaratia ferma a "crestinilor" nostri nebisericosi ca L-ar avea pe Dumnezeu "in suflet". E drept, o astfel de stare constituie supremul ideal al vietii spirituale. E ceea ce dorea pentru noi Apostolul Pavel: O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi (Gal. 4, 19); Sa va daruiasca... ca .sa fiti puternic intariti, prin Duhul Sau, in omul dinauntru, si Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre (Ef. 3, 16-17).

Daca aceste cuvinte: "Dumnezeu e in inima mea", ar fi fost rostite de Sfantul Serafim din Sarov, ele ar fi avut o anumita greutate, intrucat ar fi fost expresia sincera a urmarilor nevointei lui. Atunci cand un pustnic spune ca a deprins rugaciunea launtrica necurmata si de aceea distanta pana la biserica la care merge foarte rar nu i se mai pare a fi mare - cuvintele rostite de el au, de asemenea, o justificare deplina.

Atunci insa cand auzim aceleasi cuvinte de la un oarecare, avem tot dreptul sa intrebam: in urma caror fapte duhovnicesti anume ati obtinut un astfel de succes? Dumnezeu este in sufletul vostru? Explicati-ne si noua ce cale a urmat rugaciunea voastra? Cat de des spuneti Rugaciunea Domneasca? Aud? Nu tineti bine minte Tatal nostru?... Nu-i nimic, atunci cel putin sa ne destainuiti cum anume traiti prezenta lui Dumnezeu in sufletul vostru? Ce roade ale darurilor Duhului simtiti in voi? Va ajutam cu o sugestie: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta. Blandetea, infranarea (Gal. 5, 22-23). Traiti asemenea simtaminte? Nu, nu este vorba de trasaturi de caracter, ci de daruri. Darul reprezinta ceea ce nu am avut inainte, ci apare o data cu renasterea duhovniceasca si intra in viata noastra, innoind-o! Nu v-aduceti aminte sa fi avut parte de o asemenea innoire?

Sunteti in stare sa distingeti in experienta voastra sufleteasca "prezenta lui Dumnezeu" de manifestarile sentimentelor umane obisnuite: simtul frumosului si al armoniei, simtul moral, bunavointa? Nu sunteti? Asta inseamna ca nu ati observat acel moment in care Dumnezeu, Creatorul Universului, a intrat in viata voastra si in sufletul vostru? E cu putinta oare sa nu observi asa ceva? Sau poate El nici nu a intrat? Nu cumva ati confundat credinta in Dumnezeu cu prezenta lui Dumnezeu? Stati putin - sunteti siguri ca aveti credinta? Credinta nu rezida intr-o simpla acceptare pasiva: "Bine, bine, sunt de acord, ceva de genul asta exista"... Credinta inseamna a nazui ca ceea ce a indragit sufletul sa se arate ca realitate. Credinta nu cedeaza in mod pasiv presiunii autoritatilor si argumentelor, ea este un imbold puternic: "Eu vreau, am nevoie sa fie asa!"

Credinta inseamna actiune. Ea constituie o nazuinta catre ceva ce se presimte deja, dar care inca nu a devenit o evidenta. Nazuinta care ne-a atins deja viata, s-a rasfrant asupra ei, dar n-a patruns-o in totalitate... Credinta este dorinta de o experienta noua. Cel ce spune insa ca: "Eu am credinta in sufletul meu", pronunta aceste cuvinte cu o privire atat de inexpresiva, incat este greu de crezut ca a incercat vreodata macar o nazuinta catre Dumnezeu.

Nu se poate iubi fara manifestari concrete de iubire, fara gesturi adresate omului iubit. Asemanator, nu se poate crede fara manifestari exterioare ale credintei. Un trandafir care se ofera in dar femeii iubite, nu-i este, luat ca atare, de trebuinta. Aceasta floare ii este draga nu prin propria frumusete, ci prin faptul ca exprima masura iubirii celui care o daruieste. Florile cumparate si florile daruite invioreaza camera in mod diferit. Atunci cand un barbat afirma ca iubeste pe cineva si, totodata, nu face nimic in numele iubirii sale - nu cauta intalnirile, nu face cadouri, nu acorda timp ca sa comunice cu iubita, nu se sacrifica in nici un fel - asta inseamna ca pur si simplu se lauda in fata prietenilor deja indragostiti: chipurile, nu sunt mai prejos, am si eu o iubita!

Asadar, voi, care afirmati ca Dumnezeu este in sufletul vostru, ce ati facut pentru a curati sufletul vostru in asteptarea atat de miraculoasei Vizite? In ce fel si sub ce nume L-ati chemat? Cum il pastrati in Sinele vostru? Ce schimbari s-au produs in voi in urma acestei intalniri? L-ati indragit pe Cel cu Care v-ati intalnit? Si ce faceti in numele acestei iubiri? Daca aceste intrebari v-au deconcertat, atunci nu va socotiti macar mai presus de cei care fac ceva cat de cat pentru a fi cu Dumnezeu! Voi, care stati vesnic nemiscati, nu dispretuiti pe cei care merg, chiar daca se poticnesc uneori!

Asemenea intrebari se pot pune celui care isi justifica intreaga lene prin pretinsa lui "spiritualitate". Dar si noi trebuie sa fim constienti de motivul pentru care mergem la biserica. Ce sa facem acolo pentru Dumnezeu? Dar "El" nu cere nimic pentru Sine - .EI nu are nevoie de nimic" (Cuvantul lui Meliton Filosoful catre Cezarul Antonin). Si atunci, inseamna ca trebuie sa facem un lucru de care avem chiar noi nevoie? Sa ascultam o predica? Pentru asta este suficient, azi, sa deschidem radioul. Sa ne rugam? Rugaciunea poate fi facuta oriunde si la orice ora. Mai mult, acesta este sfatul Apostolului: Rugati-va neincetat (I Tes. 5, 17). Sa aducem pri-noase? In prezent, multi strangatori de danii se intalnesc pe strazi. Sa dam pomelnice? Ele pot fi trimise printr-o cunostinta. Sa punem o lumanare? Ea poate fi aprinsa in fata icoanei din casa. In cazul acesta, de ce totusi mergem la biserica?

Unii oameni spun ca pentru a se ruga se duc in padure, la malul unui rau sau al unei mari fiindca acolo, in Templul creat de Dumnezeu, ei simt mai bine maretia Creatorului si mai usor il pot proslavi. "Ce rost are - spun ei - sa intram, parasind Locasul sfant nemarginit, sub bolta joasa a bisericii creata de mana omului?"

Ca sa ne lamurim in aceasta privinta, haideti sa iesim inca o data dincolo de zidurile bisericii crestine. Sa rasfoim vechea carte indiana Brihadaranyaka-Upanisad, scrisa intre secolele VII-VI I.Hr. Upanisadele continua sa ramana pentru hinduisti carti sfinte, iar recent au capatat prestigiu si in ochii compatriotilor nostri, porniti, pe urmele ocultistilor, in "hagealac in Orient", devenit astazi la moda. Iata cum se descrie in Brihadaranyaka facerea lumii: "La inceput nu exista nimic. Totul era cuprins de moarte sau de foamete, caci foametea este moarte. El - Cel al Carui nume era moartea - a dorit: "Sa devin intrupat!ť, si a creat ratiunea... A pornit apoi mai departe, laudandu-si nemasurat fapta si din cuvintele lui de lauda s-a nascut apa... Si-a istovit puterile... Prin ratiune el - moartea sau foametea - a facut legatura cu vorbirea. Ceea ce era o samanta s-a prefacut in an... El si-a deschis gura ca sa-l manance pe cel nascut... S-a gandit: "Daca il omor, imi ramane prea putina hranať. Atunci prin vorbire si prin trup a creat tot ceea ce exista aici: jerfirea, oamenii, vitele. Tot ceea ce crease, el a hotarat sa devoreze... Si-a exprimat dorinta: "Fie ca acest trup sa-mi fie de folos pentru jertfa si ca mijloc de reincarnareť. Atunci acest trup s-a preschimbat in cal; maturizandu-se, devenise bun de ofranda... Dupa un an l-a jertfit Siesi, iar celelalte vite le-a dat zeilor."'

Suntem in posesia unei explicatii privind unele convingeri pagane dintre cele mai statornice: in religie si in ritual circula una si aceeasi energie. Gandirii arhaice ii sunt inerente doua categorii. Prima este cosmosul, un derivat al verbului grecesc Kosmeo ("a impodobi" - de unde provine si cuvantul "cosmetica"). Cea de a doua categorie este haosul, cu semnificatia de "a se dezvalui, a se casca". Cosmosul are contur, este divers, diferentiat si, prin urmare, are viata si este structurat. Haosul este sinonim cu indistinctul si de aceea el nu are viata. Intre cosmos si haos se duce o lupta care implica un consum de energie. Orice gospodina stie ca atunci cand nu faci regulat ordine in casa se instaleaza haosul. Un camp neingrijit este napadit de buruieni si nu se mai distinge natura salbatica de cea cultivata. Daca un drum nu este folosit, se sterge. In asemenea cazuri, fizica actuala prefera sa vorbeasca despre procese entropice. Numai un aflux de energie din exterior ajuta sa fie evitata o "moarte termica", trecerea sistemului intr-o stare in care energia se distribuie uniform, ceea ce ar conduce la oprirea in el a tuturor proceselor.

Gandirea arhaica, la randul ei, isi dadea seama ca mentinerea ordinii, a cosmosului necesita o cheltuire de eforturi. Potrivit acestei gandiri, Divinitatea, creand lumea, isi consuma in lucrarea ei o mare parte din forte, slabeste, ajunge la capatul puterilor. De aceea, cred paganii, mentinerea in lume a ordinii, salvarea cosmosului de la dezagregarea in "haos" cere o interventie viguroasa a zeilor. Dar puterile zeilor nu sunt nelimitate. In primul rand, pentru ca sunt numerosi si, deci, prin aceasta pluralitate isi traseaza reciproc limite - ceea ce inseamna ca nici unul nu poate fi considerat nelimitat. Rezulta de aici ca energia divina este faramitata si fiecare dintre zei poseda o rezerva limitata de forte. In al doilea rand, insesi divinitatile pagane nu sunt transcendente in raport cu cosmosul, dat fiind ca fac parte din el. Dupa cum spunea Aristotel, cosmosul este aidoma unui oras populat de zei si de oameni. Ca parte integranta a ceea ce trebuie sa sustina, divinitatile isi pierd, mai devreme sau mai tarziu, propriile forte limitate.

In acest caz, zeii istoviti de efortul depus pentru apararea cosmosului (ca o creatie armonios alcatuita) impotriva dezintegrarii, trebuie sa primeasca sprijin din partea oamenilor. Pentru aceasta, oamenii sunt nevoiti sa aleaga drumul... distrugerii. Distrugand o parte din cosmos, sacerdotul pagan elibereaza din ea energia consumata candva de zei pentru a o construi si astfel o redau zeilor sporindu-le puterile. In cadrul ritualului se distruge o parte din univers pentru ca zeitatile care si-au recapatat astfel puterile, sa poata mentine lumea in ansamblul ei si s-o salveze de la o dezintegrare definitiva. In viata noastra de astazi ceva asemanator se poate constata in munca fizicienilor care au invatat, cu ajutorul dezintegrarii artificial provocate a atomului, sa elibereze energia si s-o canalizeze in vederea realizarii altor scopuri... Teologia pagana este convinsa ca zeul investeste in creatia sa o parte din puterile lui si, in consecinta, se epuizeaza. Insa preotul, care distruge opera in fata zeului aducandu-i-o astfel ofranda, intoarce la izvorul initial energia divina, tinuta captiva in acea parte a cosmosului arsa in focul sacrificial.

Jertfa poate fi de mici dimensiuni intrucat, conform limbajului magiei, partea este egala cu intregul si arderea unui fir de par echivaleaza cu arderea omului intreg, iar arderea unui om sau a unui corpuscul echivaleaza cu purificarea cosmosului in totalitatea lui. Energia divina eliberata se inalta catre locasurile zeilor care efectiv se hranesc cu ea.

De aceea, intr-un alt mit pagan - Epopeea lui Ghilgames - compusa in Sumerul antic - exista un detaliu care in prezent pare ridicol. Zeii le harazesc oamenilor un potop. Este salvat un singur om - Utnapistim... Trec zilele si deodata zeii observa ca oamenii le aduceau nu numai nelinisti si neplaceri... O data cu disparitia lor au incetat si jertfirile... Zeii incep sa sufere de foame ("li s-au uscat buzele") si pun capat potopului. Atunci cand "Noe" sumerian aduce prima ofranda in cinstea incetarii potopului, zeii, dupa cum nareaza stravechiul mit, "au simtit un miros placut si, ca mustele, l-au inconjurat pe cel care a adus jertfa".

Religia greaca impartasea aceeasi convingere ca zeii sunt ahtiati dupa mirosul de carne fripta si, de aceea, focul este considerat cel mai bun mijloc de comunicare intre oameni si zei. In asa-zisele imnuri ale lui Homer, create intre secolele VII-V I.Hr. se povesteste cum Hermes care a inventat focul frige primul taur si "de indata a poftit el sa guste aceasta sfanta trapeza, caci il intarata pe nemuritor mirosul ademenitor". Zeus spune cu cuvintele lui Homer acelasi lucru: "Arsa cu fumul spre cer -cum aceasta-i a noastra cinstire'' (Homer, Iliada, Ed. Paideia. 1998, 4, 48-49). Iar Platon considera ca zeii nu i-au ucis, candva, pe oameni din acelasi motiv din care zeii Sumerului l-au pastrat pe Utnapistim. "Atunci Zeus si ceilalti zei s-au sfatuit ce trebuie sa faca si nu erau in stare sa ia o hotarare. Nu era cazul, intr-adevar, nici sa-i ucida, nici... sa stearga de pe fata pamantului neamul lor. Asa ceva ar fi insemnat pentru dansii sa desfiinteze cinstirile si darurile ce le vin din partea oamenilor" (Platon, Dialoguri, Banchetul, ELU, p. 26).

Asa incat Origen, filosoful crestin din secolul al III-lea, avea toate temeiurile pentru a rezuma "filosofia cultului" la pagani prin urmatoarele cuvinte-. "Pentru ca sa ramana in acest vazduh greoi, care inconjoara pamantul, demonii au nevoie de jertfe, fiindca hrana lor este mirosul jertfelor si de aceea pandesc intruna unde se afla fum de jertfe, de sange si de tamaie... Cei care sprijina prin jertfe pe slujitorii rautatii ii tin prin aceasta in locurile in jurul pamantului" (Origen, indemn la martiriu, 45).

Din cand in cand hrana zeilor trebuia sa aiba in componenta sa chiar jertfe omenesti. Iata un extras dintr-o publicatie recenta in care este vorba despre niste triste descoperiri ale arheologilor: Antropologul John Reinchardt a inceput sapaturile "in perimetrul vulcanului Llullaillaco pentru ca citisem candva despre stravechea asezare a incasilor pe versantii acestui vulcan. Membrii expeditiei locuiau in corturi instalate pe creasta vulcanului (avand o inaltime de 6705 m.). Dupa aproape o luna de sapaturi au fost scoase la suprafata de sub pietre si pamant crapat trei mumii invelite intr-un vesmant zdrentaros. Ele au fost dezgropate intr-un loc ce parea un mormant cultual. Alaturi de mumii, membrii expeditiei au gasit 35 de obiecte de aur, argint si scoici, fasii de tesaturi impodobite cu ornamente si broderii, mocasini si vase din ceramica in care, pe alocuri, s-au pastrat resturi de mancare.

Mumiile - corpurile a doua fetite si al unui baiat, cu varste intre 8 si 13 ani - dateaza din perioada precolumbiana, veche de aproximativ 600 de ani. "Aceste mumii - le-a comunicat ziaristilor prof. Reinchardt - sunt cel mai bine conservate dintre cele pe care am avut ocazia sa le vad in decursul carierei mele. Ele au fost congelate, in timp ce alte mumii erau imbalsamate. Am banuiala ca au fost congelate de vii". Din cele spuse de profesorul american reiese ca fetitele si baiatul au fost, dupa toate semnele, sacrificati zeilor incasilor in timpul unui ritual religios care. se pare, era savarsit o data pe an. "Avem de gand, de asemenea -a continuat profesorul -, sa elucidam cum anume au fost omorati copiii, fiindca pe craniile lor nu exista urme de lovituri, care de obicei se descopera pe cadavrele celor jertfiti zeilor. Anul trecut, in septembrie, langa orasul Arekipa din sudul Perului au fost descoperite, in zona vulcanica, sase mumii congelate, e drept, nu atat de bine precum cele din Argentina. in opinia expertilor, ele au fost, de asemenea, sacrificate in cinstea zeilor incasilor, iar pe craniile lor au fost descoperite semne lasate de obicei de o lovitura - ceea ce demonstreaza ca au trecut prin ritualul jertfirii."

Asadar, problema prioritara a religiilor pagane consta in a afla ce fel de jertfe trebuie aduse zeilor, cand anume trebuie aduse jertfele, cine anume trebuie sa le aduca, prin ce ritual si caruia anume dintre zei...

In Evanghelie. in schimb, ne intalnim cu o situatie opusa. Daca paganii sunt preocupati de ce fel de jertfa trebuie adusa zeilor, Evanghelia vorbeste despre Jertfa pe care Dumnezeu a adus-o oamenilor. Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Mt. 20, 28); Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (In. 3, 16).

Se intelege - Dumnezeu biblic este mai presus de Univers, incat nici nu poate fi vorba ca El sa devina mai slab dupa crearea lumii. Da, prin forta Sa, prin energia Sa, Dumnezeu sustine existenta cosmosului. Insa puterea lui nelimitata nu se diminueaza din aceasta cauza, si, deci, El nu are nevoie de recuperarea ei cu ajutorul oamenilor.

Motiv pentru care jertfele biblice sunt necesare nu lui Dumnezeu, ci oamenilor. Oamenii trebuie sa invete sa fie doar recunoscatori. Oamenii trebuie sa invete a ceda macar o parte din viata lor, din averea si din timpul lor si sa i le ofere Domnului. Nu pentru ca El ar avea nevoie de aceasta parte atribuita Lui, ci pentru ca oamenii sa se deprinda astfel cu iubirea care se jertfeste.

Contributia oamenilor la religie se estimeaza abia la a zecea sau la a suta parte. Principalul il constituie ceea ce aduce in ea Dumnezeu. Principalul consta nu in ceea ce fac oamenii pentru Dumnezeu, ci in ceea ce face Dumnezeu din iubire pentru oameni. Principalul in religie consta nu in ceea ce aduc oamenii in Biserica, ci in ceea ce obtin ei prin ea.

Darul nostru pentru Dumnezeu il putem oferi in orice loc. Tot ceea ce fiinteaza in lume apartine oricum lui Dumnezeu. Exista insa o particica de existenta pe care Dumnezeu a cedat-o spre stapanire altuia. Este vorba de sufletul meu. Acel ungher din edificiul infinit al Universului care imi apartine numai mie. Depinde de mine in slujba carui scop voi pune libertatea mea cea daruita de Dumnezeu: in slujba lui Dumnezeu sau in slujba capriciilor si poftelor mele. Vom putea imbogati nemarginita putere a Domnului numai ineredintandu-i propria noastra viata libera. De aceea. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50; 18). O asemenea jertfa poate aduce oricare dintre noi. in acest sens fiecare dintre noi este un preot, un sacerdot. Tot in acest sens trebuie interpretate cuvintele Apostolului Petru referitoare le faptul ca crestinii sunt un popor alcatuit din preoti (I Pt. 2. 9). Ca preoti avem dreptul de a intra in biserici, nu doar de a ne aduna in fata lor (in paganism templele erau numai salasuri ale divinitatii, nu loc de adunare a credinciosilor, si ca atare numai preotii consacrati aveau drept de acces inauntrul lor). Noi suntem preoti, fiindca putem noi insine sa chemam puterea simtitoare a Dumnezeirii in oricare moment al vietii noastre (imparate Ceresc!.. Vino si Te salasluieste intru noi). Suntem jertfitori, fiindca putem aduce lui Dumnezeu singura jertfa placuta Lui. Nimeni nu poate, in locul meu, sa aduca drept jertfa lui Dumnezeu vointa mea. Numai eu o stapanesc si numai eu pot s-o aduc in fata altarului Dumnezeiesc. De unde indemnul adresat ortodocsilor la fiecare slujba: "Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Sa facem juramantul de credinta si sa spunem: "Doamne, fie voia Ta, nu a mea! Iti multumesc pentru tot ce aduci in viata mea! Lasa-ma sa Te slujesc cu fiecare suflare de-a mea!" Acest lucru se poate face oriunde.

Asadar, ceea ce putem noi sa aducem ca jertfa lui Dumnezeu se afla intotdeauna in posesia noastra, iar pentru a putea sa aduca jertfa crestinul nu are nevoie de biserica. Religia contine insa nu numai ceea ce daruim noi. Mai important este ceea ce primim. Important este nu pentru ce II cautam pe Dumnezeu, ci pentru ce ne cauta El pe noi.

Pentru ce venim de mai multe ori in biserica si adresam lui Dumnezeu o rugaciune - acest lucru este bine cunoscut... De ce insa Dumnezeu ne cauta pe noi? Vrea El sa ne ia ceva? Sau sa ne dea ceva? La ce indeamna cuvantul Lui: Veniti Ia Mine toti cei osteniti si impovarati (Mt. 11, 28)? Indemnul nu are o continuare de genul: "Si imi dati cutare sau cutare..." Aceasta invitatie se incheie cu o promisiune de alt gen: ea spune ce anume va aduce Dumnezeu celor care ii vor da ascultare: si Eu va voi odihni pe voi... veti gasi odihna sufletelor voastre (Mt. 11,28-29).

Prin urmare, Dumnezeu ne cheama la El ca sa ne dea ceva noua. Ce anume? Stiinta: invatati-va de la Mine (Mt. 11, 29) ... Duhul: Luati Duh Sfant! (In. 20, 22). Iubire, pace si bucurie: ramaneti intru iubirea Mea; pacea Mea o dau voua... ca bucuria Mea sa fie in voi (In. 15, 9; 14, 27; 15, 11). Dar Hristos ne da noua si ceva cu totul de neconceput...

Ramaneti in Mine si Eu in voi... luati... Acesta este Sangele Meu, care pentru multi se varsa (In. 15, 4; Mc. 14, 22, 24). El ne da Potirul Euharistiei. Asa ceva nu gasim acasa. Va puteti inchipui un om care acasa citeste Evanghelia, ajunge la pagina unde este descrisa jertfa lui Hristos si, umplandu-se de recunostinta, da fuga la bucatarie, scoate din dulapior o sticla de vin, din cosul pentru paine un baton proaspat, toarna vin in pahar si, frangand un coltuc de paine, spune: "Doamne, acesta este trupul Tau!"? Pana si protestantii inteleg ca o asemenea purtare este de neimaginat: este cu neputinta sa iei in mana un pahar de vin ca pe Sangele lui Hristos fara sa ai o binecuvantare si consacrare personala aparte - fiindca impartasania este un dar facut de Hristos noua, nu ni-l putem pregati singuri. Si ca atare merita sa mergem acolo unde Hristos da ceea ce este al Sau, fara sa ceara ceea ce este al nostru.

Asadar, mergem la biserica pentru a primi ceva. Biserica nu constituie decat niste ziduri ridicate in jurul Tainei Euharistiei. Taina consta in aceea ca oamenilor li se intinde o mana cu Daruri. De aceea frecventarea bisericii trebuie considerata nu o corvoada, ci un minunat privilegiu. Ni se ofera dreptul de a fi partasi la Cina cea de Taina. Ni se ofera posibilitatea sa devenim "partasi la Fiinta Dumnezeiasca". Ni se ofera posibilitatea sa luam contact cu acea Energie pe Care nu este in stare sa o produca nici o centrala electrica din lume.

Cei care sustin ca nu au nevoie de biserica si nici de intermediari nu manifesta, probabil, nici un respect fata de cuvantul Evangheliei. Dar poate ei au simtit adevarul omenesc in cuvintele indragitului de toata lumea Winnie-Pooh? Atunci cand Ratulet l-a rugat sa compuna un cantecel, Winnie-Pooh i-a spus: "Nu este chiar asa de simplu. Doar poezia nu este un lucru pe care-l poti gasi: ea este aceea care te gaseste pe tine. Tot ceea ce se poate face este sa mergi acolo unde poti sa fii gasit".

Dumnezeu ne-a cautat pe noi si ne-a gasit. Noi trebuie doar sa mergem si sa ne oprim in acel loc care este cat mai aproape de Dumnezeu, in locul in care El imparte cele mai minunate Daruri. Din moment ce Hristos ne intinde Potirul impartasaniei prin usile imparatesti ale bisericii, ce rost are sa repetam cu ingamfare: "Oricum, eu il am pe Dumnezeu in sufletul meu"?

Hristos a spus unde ne asteapta si ce doreste sa ne dea. El, Cel Vesnic, vrea sa ne intalneasca pe noi si sa Se uneasca cu noi in aceasta viata - ca sa nu fim in viata vesnica iremediabil singuri.

Instiintati fiind ca cineva ne asteapta in Piata Puskin, exista vreo ratiune sa pornim, ca sa ajungem la ora stabilita, spre strada L. Tolstoi? Daca intalnirea nu va avea loc, cine va fi vinovat? Se intelege - "Puskin"! Cei ce spun ca nu au nevoie de intermediari in relatiile lor cu Dumnezeu, nu-si dau seama ca in biserica ii asteapta Acel Mijlocitor Care tocmai S-a jertfit in locul lor si i-a eliberat pe oameni de nevoia de a distruge ceva in lume pentru a hrani zeisorii cu roadele distrugerilor. Oare este asa de greu sa intinzi bratele ca sa cuprinzi in ele Darurile primite?

Andrei Kuraev

Cum asteptam Pastile?

Sarbatoarea Invierii se apropie cu pasi repezi. Cele sase saptamani din Postul Mare au trecut foarte repede, cu folos pentru unii, fara nici o semnificatie pentru altii. Saptamana Patimilor Mantuitorului Iisus Hristos nu se desprinde de acest post de 48 de zile. Daca ne-am concentrat mai mult sau mai putin asupra sufletului nostru in aceasta perioada, Dumnezeu stie, pentru ca El vede inimile noastre si cunoaste gandurile noastre. Daca am postit, sa multumim Creatorului si Binefacatorului nostru ca ne-a invrednicit sa ajungem pana in clipa de acum, iar daca nu am postit din diferite motive intemeiate, sa incercam sa ne abtinem de la mancarea de dulce in saptamana ce urmeaza. Lucrul cel mai esential insa, este abtinerea de la a face pacate. Sa incercam sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin milostenie, prin impacarea cu vrajmasii(daca este cazul) cu lepadarea viciilor sau a deprinderilor lumesti, prin rugaciune, prin dragostea fata de biserica si de aproapele. Sa profitam asadar de aceste zile in care ne amintim de suferintele indurate de Mantuitorul pentru intreaga lume. Sa ne indreptam mintea catre starea nostra sufleteasca, sa ne cercetam pe noi insine, si sa ii multumim Lui Dumnezeu pentru toate. In vechime, in perioada Postului Mare, se obisnuia ca tribunalele sa fie inchise iar oamenii se imbracau in haine inchise la culoare si mergeau pe strada cu fetele plecate. Astazi e de ajuns sa renunti sa te mai uiti la televizor, sa faci milostenie, sa te rogi mai mult, sa te spovedesti, sa te impaci cu cel ce ti-a gresit, sa ai dragoste fata de biserica, sa participi la slujbe si esti mai presus decat orice fel de comportament exterior. Nu trebui sa spunem cuiva ca noi vrem sa coboram in camara sufletului nostru. Dumnezeu vede si stie asta. Cere-I ajutorul si El va veni catre tine. Poate ca nu primesti nici un semnal. Cerceteaza-te! Vezi unde ai gresit si recunoaste-ti starea de pacatosenie. Astfel Dumnezeu va cauta si spre tine in dorinta de a-L cunoste, de ai fi ascultator, de a-L sluji. Dumnezeu sa ne lumineze mintea spre plinirea poruncilor Sale.

ÎPS Serafim Joanta: "Europa e guvernata de principii anticrestine si antidemocratice"

Interviu cu Înalt Prea Sfintitul Dr. Serafim Joanta, Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania si Europa Centrala si de Nord

Înalt Prea Sfintia Voastra, începând din anul 2007 facem "casa comuna" cu Europa occidentala. Avem motive sa credem ca, pentru noi, va fi mai bine din punct de vedere spiritual?

As spune ca nu trebuie sa punem problema asa: va fi mai bine sau va fi mai rau? Totul depinde de noi. Va fi mai bine daca în contactele pe care le vom avea cu Occidentul, contacte care se vor înmulti, suntem constienti de identitatea noastra. Asa putem sa ne afirmam în aceasta lume a Europei unite care are nevoie mai mult ca oricând de spiritualitatea ortodoxa. Sigur ca Occidentul nu este constient în general de aceasta nevoie. Dar, când occidentalii vor cunoaste valorile noastre duhovnicesti, sunt sigur ca vor fi interesati de ele, le vor aprecia si ne vor aprecia si pe noi. Atunci, ne vom putea manifesta chiar încurajati de Occident, dar nu pe linie oficiala, caci crestinismul este împins în sfera privata. Noi vorbim aici de o miscare a maselor de oameni din Occident spre noi si invers. Pe linia aceasta, cred ca daca Occidentul ne descopera cu adevaratele noastre valori, el ne va încuraja sa le pastram si sa le transmitem mai departe. Cel putin asa se întâmpla la ora actuala în parohiile noastre din Occident. Cei care vin si ne cunosc îndeaproape sunt încântati de ceea ce vad la noi.

Dar daca noi ne vom lasa atrasi numai de mirificul vietii de consum, de comoditatile vietii moderne, ale tehnicii, atunci sigur ca unirea aceasta cu Europa va fi un pericol pentru noi. Eu prefer sa vad lucrurile pozitiv.

Câteva primejdii

Se vorbeste foarte mult, în anumite medii, ca momentul acesta al integrarii este unul istoric, pentru un posibil rol providential pe care noi românii l-am avea în UE. Credeti ca românii îsi vor putea marturisi Ortodoxia în Europa, sau se vor lasa coplesiti de civilizatia materialista predominanta în Europa?

Eu cred ca, totusi, rolul nostru ar putea fi providential, pentru ca însasi firea noastra a românilor reprezinta o punte între Rasarit si Apus. Noi suntem latini si ortodocsi si aceasta este o îngemanare foarte fericita, care ar putea sa simbolizeze însasi întâlnirea dintre Apus si Rasarit. Înca odata, aceasta depinde foarte mult de capacitatea de a fi constienti de valorile noastre etnice, culturale si religioase mai cu seama. Nu cred ca în anii care urmeaza ni se va pune vreo piedica oarecare din punct de vedere legal, pentru a ne îngradi viata de credinta. Daca noi suntem pozitivi si ne dam seama de valorile noastre, de necesitatea ca ele sa fie cunoscute si din ele sa se împartaseasca Occidentul, atunci vom avea cu adevarat un rol providential. La noi exista foarte multa credinta, mai multa decât la alte popoare ortodoxe. Majoritatea românilor sunt atrasi de Biserica si au legaturi strânse cu Biserica, chiar si în Apus.

Dar daca ne gândim putin la tinerii români - si trebuie sa-i avem în vedere pentru ca ei reprezinta nadejdea neamului - acestia manifesta o mare dezorientare, o lipsa de sens. Ei par sa arate ca ignora tot mai mult principiile morale si spirituale date noua de Dumnezeu. Pe fondul acestei evidente saraciri duhovnicesti nu ne aflam totusi în pericolul de a ne pierde identitatea spirituala?

Aici este rolul Bisericii, prin preotii ei, prin organizatiile de tineret ale sale, cum ar fi ASCOR-ul, pentru a raspândi tot mai mult cunoasterea si trairea Ortodoxiei, a valorilor crestine. Exista într-adevar un pericol mare al descrestinarii, mai cu seama a tineretului, desi din rândurile aceluiasi tineret se ridica si oameni foarte credinciosi, exigenti cu ei însisi, oameni care sunt exemple pentru toti ceilalti. Sunt multi tineri care, desi nu s-au nascut în familii crestine, au venit totusi, prin minune dumnezeiasca, la credinta crestina. Însa, probabil ca majoritatea oamenilor se vor duce dupa spiritul veacului, dupa spiritul acestei lumi globalizate pentru ca este atractia banului, a societatii de consum, a placerilor care nu mai sunt limitate de nimic. Atunci pericolul este foarte mare, desi, teoretic putem spera ca oamenii, atâta vreme cât vor fi constienti de ei însisi, de valorile lor spirituale, pot înfrunta aceste pericole. Si le înfrunta salvându-se pe ei însisi, pentru ca toata aceasta atractie spre lumea materialista, spre lumea consumului si a placerilor, toate acestea duc la dezintegrarea noastra spirituala în primul rând. Duc la decaderea noastra ca persoane, la nefericire, astfel încât cautam fericirea prin diferite surogate care se vor întoarce ca un bumerang împotriva noastra, ducându-ne la nefericire, la distrugere. Unii dintre oameni se mai întorc doar atunci când fac aceste experiente amare si e bine ca se întorc si atunci.

Ne autodistrugem prin legi anticrestine

În Occident tendinta evidenta este de a izola religia în sfera privatului. Din pacate si la noi lucrurile au început sa decurga în felul acesta. Ati putea sa ne spuneti în mare care sunt pericolele acestei eliminari a religie din viata publica?

În general oamenii nu mai au o cultura religioasa, si pentru ca nu întâlnesc crestinismul în viata publica, a institutiilor. Daca guvernele tarilor europene ar conduce deschis si ar promova principiile crestine, pentru ca în fond suntem tari crestine, Europa fiind înainte de toate o entitate crestina, atunci nu ar mai fi nici o primejdie. Conducatorii Europei de azi si de mâine trebuie sa fie constienti ca societatea nu poate fi salvata decât revenindu-se la principiile religiei crestine si ca aceste principii trebuie sa se afle la baza legilor pe care ei le promoveaza. Or, la ora actuala traim tocmai inversul. Se legalizeaza prostitutia, se legalizeaza homosexualitatea, adica toate aceste apucaturi ( chipurile aparate de "drepturi ale omului") care distrug familia si, în ultima instanta, societatea. Daca lucrurile vor avansa în acest sens va fi tot mai rau si vom vedea ca lumea devine neguvernabila. Statisticile spun ca peste 20-30 de ani nu va mai exista familie traditionala, adica tineri care se casatoresc la starea civila si la biserica. Consecinta va fi ca statul va trebui sa se îngrijeasca de toti copiii care se nasc din astfel de legaturi. Poate Dumnezeu le va deschide mintea guvernantilor si vor vedea ca nu se poate trai fara principiile unei morale minime. Atunci când învataturile Evangheliei, deci ale Bisericii, vor fi promovate la nivel institutional, si oamenii vor asculta mai usor. Dar daca crestinismul este împins doar în sfera privata, oamenii nu mai stiu nimic. Asa sunt oamenii în general, asculta ceea ce vad la televizor, citesc în ziar, sau ceea ce li se spune de sus. Cum s-a încercat de pilda în Polonia, unde s-au interzis imaginile pornografice în presa. Nu stiu daca mai exista acum aceasta lege, caci s-a stârnit un adevarat conflict pe tema ei, chiar cu Uniunea Europeana.

Globalizare fara speranta

La noi se duce acum o campanie agresiva în vederea scoaterii simbolurilor religioase din scoli…

Cum s-a întâmplat si în Germania, desi acolo oamenii au iesit în strada si au protestat, asa încât nu s-a ajuns la scoaterea crucilor din scolile publice. Din pacate, asistam tot mai mult la o adevarata dictatura a minoritatii. Pericolele sunt asa de subtiri si de perverse… Autoritatile permit sa li se spuna copiilor în scoli ca toate devierile sexuale sunt normale! Oricum principiile care guverneaza oficial Europa la ora actuala sunt anticrestine si antidemocratice în sensul ca nu îl zidesc pe om, ci îl distrug.

Toate aceste probleme grave de care ati pomenit nu apar pe fondul pierderii identitatii religioase si a nerecunoasterii fondului crestin al Europei? În acest sens nu riscam sa ne pierdem, în timp, ca neam?

Fara îndoiala ca ne vom pierde. Peste câteva generatii, probabil nu ne vom mai numi români, ci pur si simplu europeni. Cu siguranta ca peste zeci sau sute de ani vom deveni un amalgam. Europa va fi un fel de natiune cu valori care se tot apropie, se unifica, o cultura unica. Este un proces nivelator, desfigurator al identitatilor de pâna acum. Asa a fost conceptia. Secolul XIX si o parte din secolul XX au apartinut nationalitatilor, afirmarilor nationale. Acum nu mai este natiunea pe primul plan, ci globalizarea, din care face parte si unificarea europeana. Motivatia celor care au pus la cale globalizarea este ca natiunile s-au aflat mereu în conflicte si pe linie religioasa, si pe linie nationalista. Si atunci, daca vrem sa fie pace si întelegere trebuie sa eliminam religia din sfera politica si publica, iar sentimentul national sa îl anihilam.

Ortodoxia trebuie predicata prin exemplul personal

Ne întoarcem la tineri si va rog sa ne spuneti ce ar trebui sa faca cei responsabili cu educatia morala si spirituala a lor pentru a le prezenta acestora Ortodoxia ca fiind singura posibilitate de a avea un mod de viata corect, autentic?

Oamenii nu primesc o educatie care li se impune. Noi trebuie sa devenim toti exemple si sa aratam ca Ortodoxia nu înseamna o serie de prescriptii, de norme de conduita, pentru ca toate acestea îl apasa pe om, pe lânga grijile de zi cu zi care sunt oricum împovaratoare. Daca mai vine si Biserica cu norme si prescriptii - si noi cam asta facem, din pacate - îl îndepartam pe om. Trebuie ca limbajul sa fie mult mai pozitiv, mai atragator, mai convingator, prin faptul ca noi însine traim ceea ce propovaduim si ca le vorbim oamenilor dintr-o experienta personala. Trebuie sa le aratam ca credinta si toata viata duhovniceasca nu înseamna o povara - nici pe departe! -, ci dimpotriva, o usurare, o bucurie…, ca oamenii pot descoperi în post o binecuvântare si o eliberare, iar în rugaciune o putere care te elibereaza, te pacifica, te întareste, îti da sens si lumina. Daca îi spui omului ca trebuie sa se roage, trebuie sa posteasca, trebuie sa mearga la biserica, împlinind prin aceasta o datorie, atunci el nu va primi usor. Este nevoie ca omul sa simta apropierea de Dumnezeu ca pe o necesitate a vietii lui si în acelasi timp ca o bucurie si o usurare. De aceea trebuie schimbat si limbajul. Însa noi suntem înca robi ai unui limbaj traditionalist, ai unor raporturi de la mare la mic, de la superior la inferior; Biserica este redusa în general la preot, la altar; credinciosii sunt departe si exista prea putina comuniune si conlucrare între preoti, credinciosi si ierarhi. Aceasta se datoreaza si faptului ca avem institutii bisericesti foarte extinse. De pilda episcopiile noastre sunt foarte mari, ele îl izoleaza într-un fel pe episcop, care nu poate fi prezent efectiv în mijlocul credinciosilor pe care îi pastoreste. El e cufundat în probleme administrative, pe care daca nu le rezolva, desigur, tot credinciosii sufera. Dar asta îl izoleaza de oameni, iar ei îl privesc ca pe "nu-stiu-cine" venit de sus, pe care de-abia daca pot sa-l atinga. Dar daca ar fi episcopul sau preotul mai prezenti în mijlocul oamenilor, cu greutatile lor, cu necazurile zilnice, aceasta ar conta mult mai mult decât sute de predici. Când îl ajuti pe om concret, este altfel decât atunci când îi tii o predica.

Înalt Prea Sfintite, va rog la finalul acestui dialog sa transmiteti credinciosilor un cuvânt duhovnicesc.

Îi rog sa priveasca Biserica, credinta, rugaciunea, postul si tot ceea ce ne recomanda Mântuitorul Hristos în Sfintele Evanghelii, ca pe o bucurie, ca o mare binecuvântare, o necesitate a vietii. Cum a spus parintele Rafael Noica: "Ortodoxia este firea omului". Traind cu adevarat credinta ortodoxa ea ne duce la împlinirea firii noastre. Aceasta este viata noastra. Este normal sa îl cauti pe Dumnezeu, si pe El trebuie sa Îl cauti cu aceasta bucurie, cu seninatate, cu acest firesc al nostru, nu din obligatie.

Pocainta si spovedania

Crestinii ortodocsi obisnuiesc cel putin de patru ori pe an sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Este bine sa nu mergem la scaunul de spovedanie dintr-o obligatie, sa spunem astfel ca ne-am facut datoria. Marturisirea pacatelor trebuie sa inceapa din interiorul sufletului nostru. Spovedania inseamna pocainta si curatire. Lupta cu pacatul este uneori grea dar nu imposibila. Dumnezeu nu ne va judeca pentru pacatele ce le-am facut ci mai ales pentru cele ce nu le-am lasat. Dumnezeu ne da vreme de pocainta. Cei ce o vor nesocoti vor lua razbunare. Ce lucru infricosator! Sa alergam la biserica, si sa vedem in preotul ce ne spovedeste pe Insusi Mantuitorul, care asteapta intoarcerea si indreptarea noastra. Sa ne pocaim cat mai avem timp in aceasta viata si sa nu ne luam plata pe lumea cealalta. Cine crede ca are timp sa se spovedeasca atunci cand va fi batran nu face voia celui ce l-a creat. Amanarea este una din cele mai mari inselaciuni ale diavolului. Cand suntem in boala alergam la medici sa ne vindece, dar atunci cand facem pacate spunem ca "toata lumea e pacatoasa" sau mai rau, ne uitam la pacatele altora si vedem ca noi suntem mai presus. Nu cadem oare in cel mai urat pacat inaintea Lui Dumnezeu: mandria? Sa ne rugam pentru cei din familiile noastre sa le lumineze Dumnezeu mintea si gandurile si sa-i indrepte spre calea pocaintei. Poate ca nu putini dintre crestinii zilelor noastre sunt considerati saraci cu duhul, pentru ca sunt apropiati de biserica si de Dumnezeu. Dar Insusi Matuitorul Iisus Hristos spune: "Fericiti cei saraci cu Duhul ca aceia se vor milui". A fi sarac cu duhul nu inseamna a avea o slabiciune pentru Dumnezeu ci a crede din toata inima. Un crestin adevarat stie sa infrunte jignirile necredinciosilor, stie ca trebuie sa se roage pentru aceia, stie ca trebuie sa se smereasca si sa caute la alinare prin sfinti la Dumnezeu. Este bine ca atunci cand ne punem in gand sa ne spovedim, sa nu spunem nimanui, pentru ca vrajmasul va incerca sa ne ispiteasca, va face tot posibilul sa ne opreasca. "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita"(Ep.I, Sf.Petru,cap5,8). Sa incercam sa ne spovedim la un singur preot. Un miel care se hraneste de la doua oi risca sa ramana flamand. Asa este si cu omul. Spovedania il ajuta pe om sa se curateasca cu "botezul pocaintei". Cati dintre noi constientizeaza acest lucru? Iisus Hristos ne ofera posibilitatea sa ne botezam a doua oara, vrea sa ne intoarcem catre calea cea dreapta si si sa lepadam pacatul. Cine Il iubeste pe Dumnezeu uraste raul si face binele. In aceste zile de post sa ne curatim gandurile, sa iertam aproapelui nostru daca ne-a gresit, sa ne rugam Dumnezeului si Facatorului lumii acesteia sa se milostiveasca spre nelegiuirile noastre si sa ne daruiasca mai intai sanatate sufleteasca si luminare mintii. Iar Sfinta Sarbatoare a Invierii sa nu fie prilej de distractie, de cantece sau de odihna. Dimpotriva. Sa ne aducem aminte de Minunea Invierii, sa participam la Sfintele Slujbe in toate cele trei zile din Saptamana Luminata. Sa nu ne intoarcem la pacat ci sa facem ceea ce este placut Lui Dumnezeu. Sa fim credinciosi pana la moarte ca sa primim cununa vietii.

Suferinta si singuratatea

Desesori ne lovim in viata de necazuri. Un om care nu trece printr-o suferinta nu va sti ce inseamna cu adevarat aceasta. Dar suferintele vin si pleaca, asa cum se intampla cu bucuriile. Ne simtim singuri, parasiti parca de Dumnezeu, ne gandim ca suntem uitati de toata lumea. Cine ne poate ajuta? Daca vorbim cu cel mai bun prieten o sa incerce sa ne incurajeze, dar nu va reusi mare lucru. Daca vrem sa vorbim cu preotul la care ne spovedim, e posibil sa fie ocupat sau sa ne fie rusine sa apelam atunci cand avem un necaz. Stam insingurati, poate mai ne refugiem in vicii, dar acestea constatam ca ne fac rau. Ce e de facut? Multe ganduri ne trec prin minte. Poate am vrea sa ne razbunam, sa strigam cat putem de tare impotriva a ceea ce ne-a ranit inima. In zadar. Suntem in neputinta. Dar daca ne gandin la Dumnezu? Oare nu gasim alinare suferintei noastre la Cel ce ne-a creat? Oare daca ne indreptam inima catre adancul sufletului nostru, spre neputinta noastra omeneasca nu vom gasi rezolvare problemelor noastre? Oare daca spunem o rugaciune in care sa cuprindem toata firea noastra, tot cugetul nostru, tot gandul nostru, toata inima noastra, nu vom fi mai linistiti? Dumnezeu ii iubeste pe oameni mai mult decat il iubesc sfintii pe Dumnezeu. "Nu te voi lasa nici nu te voi parasi"(Ep. Evrei, cap.13, 5). Tatal Ceresc poate ingadui din iubirea Sa pentru oameni suferinta noastra, poate ca ne-am indepartat de El si ne-am abatut de la poruncile Lui, poate ca am gresit prin tot felul de pacate si nu ne-am cerut iertare. "Prin iubire şi credinta se ispaseste pacatul si prin frica de Dumnezeu te feresti de rele."(Solomon 16, 6). Sa nu deznadajduim atunci cand suntem incercati pentru pacatele noastre, sa avem rabdare atunci cand necazurile ne impresoara. Poate ca multi dintre noi, daca ar sti ca atunci cand suntem in necaz si suferinta, ar trebui sa ne inarmam cu nadejde si rabdare, am trece mai usor. Atat oamenii credinciosi cat si cei necredinciosi se lovesc de incercari de la Dumnezeu. Este trist faptul ca unii oameni il judeca pe Dumnezeu pentru ca nu le merge bine, pentru ca nu sunt si ei bogati ca altii, pentru ca nu le daruieste sanatate. Omul credincios nu trebuie in primul rand sa se considere credincios. Un om credincios isi recunoaste starea de pacatosenie, este smerit, bland, cu fata luminata. Omul credincios nu carteste impotriva Lui Dumnezeu cand ii ingaduie incercari si necazuri. Omul credincios se roaga lui Dumnezeu sa-i ierte pacatele sale si ale aproapelui, se roaga si pentru cei ce fac bine si pentru cei ce fac raul. Omul credicios nu se duce la biserica "de forma", nu se roaga in graba. Sa cautam asadar la faptele noastre, la pacatele noastre si sa ne cercetam pe noi insine si vom gasi explicatia suferintei. Oamenii sufera atat trupeste cat si sufleteste. Daca avem vreo boala, alergam la medici sa ne vindece, dar daca avem un pacat pe suflet, ceea ce este mai grav inaintea lui Dumnezeu, trecem de multe ori cu vederea si spunem ca toata lumea pacatuieste, inclusiv noi. Sa ne indreptam inimile catre Dumnezeuul cel Milostiv si sa ne cerem iertare precul fiul risipitor, sa cautam sa umblam pe caile Domnului.

Parintii athoniti

Pacatul si spovedania

86. Ce este pacatul si de ce atrage dupa sine mania lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor ? Dupa invatatura Sfintei Scripturi, pacatul este calcarea cu buna stiinta si de bunavoie a voii lui Dumnezeu. El se mai numeste si faradelege ( Invatatura de Credinta Ortodoxa, pag. 426; Romani 5, 13; Iacob 2, 9; Isaia 49, 12-13 ) . Radacina pacatului este pofta care ispiteste pe om ( Iacob 1, 13-15 ) . Pacatul atrage mania lui Dumnezeu asupra omului fiindca " pacatul este uraciune inaintea lui Dumnezeu " ( Deuteronom 17, 25; Pilde 3, 32 ) . Pacatul atrage mania lui Dumnezeu asupra omului, deoarece " pacatosii sunt vrajmasi ai lui Dumnezeu " ( Iov 21,17; Ieremia 21,14; Psalm 20, 8-10; 78, 6; Isaia 10, 6 ) .

87. In cate feluri se impart pacatele si care sunt pacatele mai greu de vindecat ? Sfantul Ioan Evanghelistul imparte pacatele in doua : pacate de moarte si pacate care nu sunt de moarte ( 1 Ioan 5, 16-17 ) . Tot el imparte pacatele de moarte in trei mari grupe : pofta trupului, pofta ochiului si trufia viietii ( 1 Ioan 2, 16 ) . Sfintii Parinti impart pacatele de moarte in trei mari grupe : Continuare

Ales Mitropolit la Iaşi, Înalt Prea Sfinţitul Teofan Savu are o carieră identică cu cea a părintelui său spiritual, Patriarhul Teoctist.

Alegerea Înalt Prea Sfinţitului Teofan Savu ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei este, la prima vedere, o surpriză. Asta pentru că Sinodul Mitropolitan de la Iaşi îi desemnase candidaţi pentru ocuparea celui de-al doilea scaun din Biserica Ortodoxă Română pe Prea Sfinţitul Casian, episcopul Dunării de Jos, şi Prea Sfinţitul Ioan, episcopul Covasnei şi Harghitei.

PS Calinic pierde voturi

La Bucureşti, în Sfântul Sinod au avut loc deliberări aprinse. Pentru a nu exclude niciun candidat şi a aplana un conflict ulterior, Sfântul Sinod a mai desemnat, conform noului Statut, încă doi candidaţi. Unul era previzibil, Prea Sfinţitul Calinic Botoşăneanu, cel care contestase alegerile de la Iaşi. Cel de-al doilea nominalizat a fost ÎPS Teofan, Mitropolitul Olteniei. Votul primului tur a fost următorul: ÎPS Teofan a adunat 20 de voturi, PS Casian - 16, PS Ioan - 7, iar PS Calinic - 2.

În al doilea tur de scrutin au intrat cei mai bine clasaţi, ÎPS Teofan şi PS Casian. Votul final a fost de 32 la 13 în favoarea Mitropolitului Olteniei, ÎPS Teofan. Scrutinul a fost surprinzător pentru că, de obicei, fiecare candidat îşi păstra voturile, iar celelalte se redistribuiau. Or, în acest caz, Prea Sfinţitul Casian a scăzut de la 16 voturi la 13, în loc să crească.

Victorie sau normalitate?

Votul a fost perceput ca o mare victorie de Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania şi apropiaţii acestuia, care susţin că au câştigat o funcţie importantă - cea de-a doua în Biserică - şi mai ales Iaşiul, considerat fieful Patriarhului Daniel şi locul său de suflet. De partea cealaltă, fidelii Patriarhului susţin că dimpotrivă alegerea ÎPS Teofan la Iaşi demonstrează că Patriarhul Daniel nu a dorit să-şi numescă un succesor şi a lăsat acest lucru la latitudinea Sfântului Sinod.

Iar alegerea ÎPS Teofan, „copilul de suflet“ şi fiu duhovnicesc al Patriarhului Teoctist, arată că PF Daniel nu vrea să conducă dictatorial Biserica. „Noi le-am dat o lecţie“, susţin apropiaţii lui PF Daniel. Astfel, cele două tabere, împărţite de unii în „tradiţionalişti“ şi „reformişti“, s-au împăcat.

Oltenia: PS Ioan sau PS Irineu

Următoarele alegeri „grele“ în Biserica Ortodoxă Română vor avea loc peste circa două luni, pentru ocuparea scaunului de Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. Lumea bisericească i-a desemnat pe cei doi posibili succesori în persoana Prea Sfinţitului Ioan, episcopul Covasnei şi Harghitei, şi Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului. Dar, de la adoptarea noului statut, surprize pot apărea în ultimul moment, aşa cum s-a întâmplat cu alegerea ÎPS Teofan la Iaşi.

CV

Doctor în teologie la Paris

ÎPS Teofan (Dumitru Savu) s-a născut pe 19 octombrie 1959, în comuna Corbi, judeţul Argeş. A absolvit Seminarul Teologic din Craiova (1974-1979) şi Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1980-1984). Doctor în teologie al Institutului Teologic „Saint Serge“, din Paris (1986-1990). S-a călugărit în 1984 la Schitul Crasna, iar în 1985 a fost hirotonit ieromonah. Duhovnic la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului“, din Bussy en Othe, Franţa (1987- 1990). Secretar al Cabinetului Patriarhal (1990-1991) şi Episcopvicar Patriarhal (1991-2000). În 2000 a fost ales Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. (EVZ)