La
Biserica „Sfântul Dumitru“ - Misai din Iaşi a fost înmormântat ieri, 25
august 2014, părintele Octavian Stoica, slujitor la acest sfânt locaş.
Slujba Înmormântării a fost săvârşită de Preasfinţitul Părinte Calinic
Botoşăneanul în locaşul de închinăciune în care vrednicul slujitor a
înălţat rugăciuni în ultimii ani. Cu acest prilej, părintele consilier
cultural Constantin Sturzu a transmis un cuvânt din partea
Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan. Părintele Octavian
Stoica s-a născut pe 24 noiembrie 1912, la Şendreni, în zona Galaţiului,
şi a plecat la Domnul pe 22 august 2014.
Preasfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Iaşilor, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a
săvârşit ieri slujba Înmormântării părintelui Octavian Stoica, slujitor
la Biserica „Sfântul Dumitru“ - Misai din Iaşi. La finalul
înmormântării, părintele Constantin Sturzu, consilier cultural al
Arhiepiscopiei Iaşilor, a citit mesajul Înaltpreasfinţitului Părinte
Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,
intitulat „Părintele Octavian Stoica, purtat spre o nouă biruinţă“.
„Anul acesta, peste doar trei luni, ar fi împlinit venerabila vârstă de
102 ani. O vârstă greu de atins chiar şi de cei care beneficiază de cele
mai bune condiţii de trai. O vârstă care depăşeşte cu mult ceea ce
statistica denumeşte a fi «speranţa de viaţă» într-o societate precum
cea românească. Cu atât mai uimitoare este atingerea pragului de 102 ani
cu cât cel care s-a oprit chiar înainte de această bornă a fost greu
încercat de necazuri şi de suferinţe. A trăit un secol care a însemnat
şi ani de război, şi ani de detenţie în puşcăriile comuniste, şi ani de
muncă forţată la Canal, trăiţi sub spectrul exterminării. Părintele
Octavian Stoica, cel care a păşit, în aceste zile, în împărăţia «cea
gătită şi lui» de Domnul Iisus Hristos, este o pildă vie a biruinţei
făgăduite nouă de Dumnezeu. Am toate motivele să cred că vieţii acestui
preot i se potrivesc, ca un motto, cuvintele consemnate de Evanghelistul
Ioan: «În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea»
(Ioan 16, 33). În lumina acestor cuvinte putem să cuprindem acest «veac
de nesingurătate» al părintelui Octavian Stoica, cel ce a avut mereu pe
Domnul în inima sa. A văzut lumina zilei pe 24 noiembrie 1912, la
Şendreni, în zona Galaţiului, într-o familie drepmăritoare de Dumnezeu.
Tatăl, Constantin, era cântăreţ bisericesc, iar mama, Rădiţa, se înscria
în stirpea vrednicelor femei de la ţară, cu viaţă trăită în bună
rânduială, cu jertfelnicie şi credinţă neclintită. L-a cunoscut pe
Hristos, Cel răstignit şi înviat, nu doar în familie sau la biserică, ci
şi în primii ani de şcoală, ghidat de preotul satului, cel care i-a
fost şi primul învăţător. Râvna pentru a sluji Celui ce a biruit moartea
şi iadul l-a întărit pe tânărul Octavian să urmeze, mai întâi,
cursurile Seminarului Teologic din Ismail, apoi pe cele ale Facultăţii
de Teologie din Cernăuţi. Fiind un elev silitor, încununat cu premiul
întâi, apoi un student merituos la o instituţie teologică din elita
învăţământului acelor vremuri, dar şi cu o viaţă duhovnicească aparte,
nu este de mirare că a fost chemat, destul de repede, să slujească la
Sfântul Altar. Mai întâi, a primit darul diaconiei în anul 1935, slujind
timp de doi ani la Mănăstirea Adam, din ţinutul Galaţiului, iar apoi pe
cel al preoţiei, fiind numit în Parohia Sălceni, pe care a păstorit-o
vreme de aproape o jumătate de veac. Această perioadă, în care s-a
format şi întărit duhovniceşte, l-a ajutat să facă faţă provocărilor şi
necazurilor din lume“, s-a arătat în prima parte a mesajului
Înaltpreasfinţitului Teofan.
„Model de fidelitate, de întrajutorare şi de iubire“
În continuarea textului Arhipăstorului Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei s-a amintit de încercările din perioada arestării şi a
efectuării unor perioade de detenţie a părintelui Stoica. „Din 1942 până
pe 9 mai 1945 a fost preot militar pe frontul de Răsărit, ajungând până
în Crimeea şi participând la luptele de la Odesa, Oceakov şi Nikolaev.
Apoi au urmat ani grei, de persecuţie din partea noului regim comunist.
Este perioada arestării şi a efectuării unor perioade de detenţie, în
arestul Securităţii din Bârlad şi din Bucureşti (Ghencea) şi la muncă
forţată, la Canal, în două rânduri: la Capul Midia şi la Periprava.
Nimic nu l-a putut însă clinti pe părintele Octavian Stoica, cel care a
biruit, cu puterea lui Dumnezeu, în toate aceste cumplite încercări. Să
nu uităm că, în acele condiţii vitrege, unii au plătit cu viaţa
statornicia lor în credinţă şi în dragoste de neam. Părintele Octavian
Stoica nu şi-a încheiat, însă, atunci călătoria prin această «vale a
plângerii», căci Domnul Însuşi l-a purtat spre biruinţă. Aşa că a avut,
dincolo de aceste suferinţe, şansa de a se bucura de o viaţă de familie,
alături de o soţie, presbitera Ioana, care i-a fost alături până la
vârsta de 84 de ani. Cei doi soţi au constituit o familie de excepţie,
un model de fidelitate, de întrajutorare şi de iubire. Bucuria i-a fost
întregită de cei trei copii şi, la vremea cuvenită, şi de trei nepoţi.
Iar familia propriu-zisă a fost, pentru părintele Octavian Stoica,
întotdeauna organic integrată în familia cea mare, a Bisericii. Chiar şi
după pensionare, chiar şi după ce anii se aşterneau tot mai greu pe
umerii săi firavi, a ţinut să fie un membru activ al acestei familii a
Bisericii. A fost primit cu multă dragoste la Parohia „Sfântul Dumitru” -
Misai din Iaşi, fiind nelipsit de la sfintele slujbe, atunci când
Domnul îi îngăduia să biruiască neputinţele trupului. Parohul acestei
biserici, părintele profesor Ioan Cristinel Teşu, mărturiseşte că a fost
un adevărat «avvă», excelând prin vocea sa caldă şi sensibilă, precum
şi prin sfaturile oferite, cu dragoste, în scaunul de spovedanie. De
altfel, de-a lungul întregii sale vieţi, părintele Octavian Stoica a
fost un model de credinţă şi de demnitate, de iertare şi de bunătate“.
Bucuria de a trăi o bătrâneţe senină
„Am avut bucuria să-l întâlnesc chiar când atingea pragul vârstei de
100 de ani. Deşi copleşit de mulţimea anilor, era foarte lucid şi foarte
bine ancorat în credinţa în Dumnezeu. Ceea ce m-a atins sufleteşte cel
mai mult a fost faptul că nu vorbea cu ură despre cei care l-au chinuit
în perioadele de detenţie sau de muncă la Canal. Am văzut în părintele
Octavian Stoica, o ilustrare vie a credinţei că, dacă îndrăznim să urmăm
lui Hristos, cu adevărat nici un necaz din lumea asta nu ne mai poate
frânge. Cei care au crezut că îl înving prin forţă fizică şi prin
presiuni de tot felul au sfârşit prin a fi biruiţi de iubirea
dumnezeiască pe care o purta în inimă părintele Octavian. Mai mult, în
timp ce prigonitorii săi, unul câte unul, şi-au încheiat zilele
petrecute aici, el a rămas în viaţă, pe acest pământ, şi ca o anticipată
confirmare a cuvântului Domnului care fericeşte pe «cei blânzi, căci
aceia vor moşteni pământul». După multele necazuri şi vitregii, a avut,
astfel, bucuria de a trăi o bătrâneţe senină şi în bună pace, înconjurat
de dragostea şi preţuirea tuturor. Distincţia pe care i-am acordat-o
acum doi ani, «Crucea Moldavă», a consfinţit, printr-un firesc gest de
preţuire, faptul că părintele Octavian Stoica a biruit în lume cu
puterea Crucii celei de viaţă făcătoare. Credinţa în Hristos l-a purtat,
în toate luptele, din biruinţă în biruinţă. Iar după ce a plinit şirul
biruinţelor din astă viaţă, acum a fost chemat să biruiască şi în
moarte. Iar părintele Octavian Stoica a plecat dincolo nu altfel decât
având această nădejde, exprimată de «vasul ales», Apostolul Pavel, că
«vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea» (I Corinteni
15, 26). Cu această nădejde să ne rugăm şi noi pentru odihna sufletului
său. Cu această încredinţare să ne întărim şi noi în lupta pe care încă o
mai avem de dus aici, pe pământul necazurilor şi suferinţelor.
Familiei, adresăm cuvânt de compasiune şi de întărire în credinţă, şi
tuturor, părinteşti binecuvântări. Dumnezeu să odihnească în împărăţia
Sa pe neobositul Său ostaş, pe vrednicul părinte Octavian Stoica.
Veşnica lui pomenire!“, a transmis IPS Părinte Mitropolit Teofan.
„Model de vocaţie autentică“
Părintele paroh Ioan Cristinel Teşu a adresat un cuvânt dedicat
părintelui Octavian Stoica, „preot de autentică vocaţie, sacerdot de
excepţie, ctitor de locaşuri sfinte şi ziditor de suflete, om al lui
Dumnezeu şi al rugăciunii curate şi înalte“. „După pensionarea sa şi
mutarea în Iaşi, a slujit la Parohia «Sfântul Dumitru» - Misai, până la
binecuvântata vârstă de 100 de ani, ca un adevărat «avvă», excelând prin
vocea sa caldă şi sensibilă, precum şi prin sfaturile oferite cu
dragoste enoriaşilor. Pentru toţi enoriaşii parohiei, Sfinţia Sa a fost
un model de vocaţie autentică şi un slujitor de excepţie, un ctitor de
suflete, un om al rugăciunii curate şi înalte, precum şi un duhovnic şi
sfetnic de cea mai înaltă simţire şi trăire. Marele profesor de Teologie
Teodor M. Popescu, el însuşi un prigonit, spunea că inima preotului
este cea mai mare inimă din întreg universul. Aceasta pentru că în ea
încape întreaga lume, parohia şi toţi credincioşii săi, cu bucuriile şi
necazurile lor, cu reuşitele sau mâhnirile lor, cu vârfurile sau
abisurile complexe ale existenţei. Pentru un preot adevărat, nimic nu
este indiferent şi nu îl lasă nepăsător, din ceea ce priveşte viaţa
păstoriţilor săi, a familiei sale restrânse sau celei mari – parohia sa.
Inima sa este ca o cutie de rezonanţă a unei viori, în care
preocupările, grijile, încercările, dar şi bucuriile şi reuşitele
credincioşilor săi au un alt răsunet - mult mai adânc şi mai profund.
Preotul este părintele tuturor, care plânge cu lacrimi mai dureroase şi
mai adânci alături de noi sau din cauza noastră şi tot el se bucură mai
sincer şi mai curat pentru reuşitele noastre. În sufletul său
cuprinzător încap toate bucuriile şi necazurile nostre. În inima sa,
toate acestea au o altă rezonanţă, mai gravă, pentru că alta este şi
responsabilitatea sa. El, părintele nostru, suferă alături de noi, ia
asupra sa o mare parte din durerea noastră sufletească şi, dacă ar
putea, ar lua şi din cea trupească, după cum, la bucuria noastră, adaugă
şi bucuria sa, bucurie sfântă. El flămânzeşte şi însetează cu noi şi cu
Hristos, din cauza orbirii lumii, însă, în sufletul său, Hristos
Domnul, întruchipat în cel mai umil semen al nostru, Îşi găseşte cel mai
cald sălaş. În inima lui încape o întreagă lume, cu necazurile şi
bucuriile ei. Pe cele dintâi, adică pe necazuri, luptă să le înlăture
sau măcar să le aline; pe bucurii, caută să le facă tot mai curate şi
mai depline. Ochii săi sunt un izvor şi o mare de lacrimi de bucurie sau
de necaz, după modul nostru de vieţuire: virtuos sau păcătos. El pune
în practică mai mult şi mai bine decât oricine îndemnul Sfântului Isaac
Sirul: «Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng.
Căci acesta e semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei
păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii,
dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu
trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici
chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a
greşit şi acoperă-l. Şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu
poţi primi şi certarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l
ruşina». Aceste cuvinte şi altele la fel de înalte şi frumoase
caracterizează desăvârşit lucrarea şi slujirea pe care «cu timp şi fără
timp» a desfăşurat-o părintele Octavian Stoica, sfătuind, îndemnând şi
îndrumând, conducând spre credinţă şi mântuire“, a amintit pr. Ioan
Cristinel Teşu, care a menţionat că vrednicul slujitor a fost o
personalitate academică şi culturală ieşeană.
Edificat prin credinţa puternică
„Ca părinte drag şi iubitor, a fost şi rămâne în cugetele tuturor şi
ca un sacerdot de autentică vocaţie, remarcându-se a fi fost un bun
cunoscător al muzicii bisericeşti, înzestrat cu o voce puternică şi
caldă, clară şi pătrunzătoare, slujind cu dăruire, până la vârsta de 100
de ani, şi reuşind să creeze la fiecare Sfântă Liturghie o atmosferă
înălţătoare de rugăciune şi interiorizare. În acelaşi timp, mulţi dintre
enoriaşii parohiei, personalităţi ale lumii academice şi culturale
ieşene şi moldave, l-au cunoscut şi apreciat ca un ctitor nu doar de
locaşuri sfinte, ci şi de suflete, ca un duhovnic de extraordinară
delicateţe, sensibilitate şi bunătate. Asculta cu multă atenţie
mărturisirea fiecărui credincios, se bucura cu el, pentru reuşitele
spirituale, dar şi lăcrima, pentru căderile în capcanele şi ghearele
păcatelor. Fiecăruia îi oferea sfat «cu putere multă», capabil să
trezească sufletele şi să zguduie conştiinţele. Părintele nostru
Octavian Stoica era, însă, şi mai presus de toate, un om al rugăciunii
curate şi înalte. Cel mai mare teolog ortodox din secolul trecut,
părintele profesor Dumitru Stăniloae, care studiase la aceeaşi Facultate
de Teologie din Cernăuţi, spunea că niciodată şi niciunde nu s-a rugat
mai mult şi mai adânc, precum în închisoare. Acolo, cu teama că puteai
fi executat oricând, fără nici un fel de judecată, şi aruncat într-o
groapă comună, doar credinţa şi rugăciunea mai aveau puterea de a întări
sufleteşte. Tot astfel a simţit şi părintele Octavian. Prin necazuri şi
suferinţe, ceea ce l-a ţinut neclintit şi l-a edificat moral a fost
credinţa puternică şi rugăciunea stăruitoare. Iar deprinderea şi
experierea acesteia l-a însoţit în întreaga sa viaţă şi slujire. Dacă
rugăciunea este dialogul sufletului creştin cu Dumnezeu, convorbirea sau
împreuna vorbire cu Părintele Ceresc, părintele Octavian s-a aflat
aproape permanent, mai ales la vârsta maturităţii spirituale, în
legătură cu Hristos Domnul, Căruia i-a închinat viaţa. Pentru toate
aceste merite umane şi morale, dar şi pentru multe altele, unele dintre
ele doar de Dumnezeu cunoscute, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan i-a
oferit, la împlinirea vârstei de 100 de ani, în noiembrie 2012, cea mai
înaltă distincţie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei pentru clerici -
Crucea Moldavă, confirmând, astfel, o viaţă de credinţă şi slujire, de
dragoste faţă de Dumnezeu şi de Biserică“, a adăugat pr. paroh Ioan
Cristinel Teşu.
Părintele cu viaţă curată şi pilduitoare
În continuare, parohul de la Parohia „Sfântul Dumitru“ - Misai a
încheiat cuvântul de pioasă amintire a celui ce a fost părintele
Octavian cu două frumoase cuvinte duhovniceşti. „Se spune că, în
vechime, preoţii de altădată erau foarte săraci, iar bisericile în care
slujeau erau foarte modeste, încât adeseori ţăranul român, sfios şi cu
respect de cele sfinte, se descălţa atunci când trecea pragul sfântului
locaş. Era atât de mare sărăcia, încât preoţii slujeau cu Sfinte Vase
din lemn, dar inimile lor erau de aur. Atât de înaltă şi curată le era
viaţa, încât erau adevăraţi îngeri în trup, oameni cereşti sau îngeri
pământeşti. Părintele Octavian se numără între aceşti preoţi minunaţi şi
hărăziţi, dăruiţi de Dumnezeu cu plenitudine de daruri, puse în slujba
Bisericii şi a semenilor. Sfinţia Sa face parte din «generaţia de aur» a
preoţilor de vocaţie pe care i-a avut şi de care are nevoie Biserica
mai mult decât oricând. Însă poate cea mai mişcătoare «zicere» privind
persoana şi viaţa părintelui Octavian mi-a împărtăşit-o o vecină de-a
Sfinţiei Sale, în urmă cu puţin timp. Văzându-mă coborând scările
blocului, această vecină m-a întrebat cum se mai simte părintele şi apoi
mi-a spus următoarele cuvinte: «Părinte, noi avem convingerea că în
scara noastră avem un sfânt. În scara noastră nu sunt furturi, certuri,
bătăi, boli grave, morţi năprasnice, datorită prezenţei şi rugăciunii
lui Dumnezeu». Aşa este şi aşa am simţit cu toţii: că întreaga noastră
parohie a avut şi are în persoana sa un suflet sfânt aici, care, avem
speranţa că ne-a devenit un cald rugător înaintea Tronului Ceresc.
Părintele nostru Octavian păşeşte spre tărâmul veşniciei, al vieţii fără
de sfârşit, în împărăţia iubirii infinite a Bunului şi Milostivului
Dumnezeu, Căruia Sfinţia Sa i-a încredinţat întreaga sa viaţă şi în
slujba Căruia s-a aflat desăvârşit. O viaţă curată şi pilduitoare,
închinată lui Dumnezeu, Bisericii, Neamului şi semenilor săi. Avem
nădejdea creştină că pentru toate faptele de nobleţe sufletească şi
duhovnicească Bunul Dumnezeu, Cel ce cunoaşte profund inimile noastre şi
întăreşte slujirea şi jertfa aleşilor săi, îi va dărui plata
ostenelilor sale - cununile nepieritoare ale veşniciei fericite, în
comuniunea cu aleşii, prietenii, «casnicii» Săi. Având conştiinţa
datoriei de a urma viaţa şi faptele unor astfel de «îngeri în trup», de
«sfinţi contemporani», să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să aşeze, până
la ceasul Judecăţii universale şi a răsplătirii depline, sufletul bun şi
blând al slujitorului său - preotul Octavian - în latura drepţilor şi
în Împărăţia iubirii Sale neapuse, iar pe noi să ne aline, să ne
miluiască şi să ne mântuiască!“, s-a exprimat pr. Ioan Cristinel Teşu.
Sicriul cu trupul părintelui Octavian Stoica a fost înmormântat apoi în
Cimitirul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ - Moara de Vânt din Iaşi. (sursa: Ziarul Lumina)