Romania-numar record de manastiri

Azi am aflat ca Romania este tara cu cel mai mare numar de manastiri din lume(520). Nu stiu de ce, dar aveam impresia ca grecii si rusii sunt fruntasi la acest capitol. M-am inselat. Nu e deloc asa. Romania este o tara binecuvantata de Dumnezeu pentru ca a fost este si va fi o tara ortodoxa. Stiam ca Mitropolia Moldovei si Bucovinei are cele mai multe manastiri si biserici din lume. Aici e site-ul care face dovada a ceea ce am scris mai sus.

Hocus-pocus cu 19 voturi la Mitropolie

Incurcate par a fi alegerile pentru scaunul de Mitropolit al Moldovei. PS Calinic Botosaneanul a contestat scrutinul de simbata, din Adunarea Eparhiala. Dupa renumararea voturilor, PS Calinic s-a apropiat la numai doua voturi de PS Casian Craciun, care pare a fi favoritul patriarhului. Astfel, au disparut 19 voturi u simbata, toate buletinele de vot aveau deja doua nume completate.

Alegerile pentru noul mitropolit al Moldovei si Bucovinei desfasurate saptamina trecuta la Iasi au fost contestate. Surse oficiale din cadrul Adunarii Eparhiale a Arhiepiscopiei Iasilor spun ca PS Calinic Botosaneanul, unul dintre cei nominalizati la scaunul de mitropolit, a depus luni o contestatie la Mitropolia Moldovei si Bucovinei, exprimindu-si astfel nemultumirea fata de felul in care s-au desfasurat alegerile in Adunarea Eparhiala simbata trecuta. Desi nici Mitropolia si nici Patriarhia nu au confirmat oficial depunerea unei contestatii din partea PS Calinic, Patriarhul PF Daniel a dispus constitutirea unei comisii de renumarare a voturilor. Ierarhia se mentine insa aceeasi. Pentru moment, parintele Calinic a fost scos din cursa electorala. Potrivit unor surse oficiale din adunarea eparhiala, chiar daca se mentine ierarhia, el acuza faptul ca excluderea sa de pe lista candidatilor contravine statutului BOR. Potrivit canoanelor bisericesti la pct 14. "Episcopului sa nu-i fie ingaduit sa-si lase parohia si sa dea navala la alta, chiar de ar fi silit de mai multi, decat numai daca va fi vreo pricina binecuvantata, care sa-l sileasca a face aceasta, (ca de pilda) ca poate aduce mai mult folos celor de acolo cu cuvantul pietatii si aceasta nu de sine (s-o faca), ci dupa chibzuinta multor episcopi si cu foarte mare rugaminte." Continuare: Ziarul de Iasi

Nevoia de iertare si innoire in Biserica

Domnul nostru a legat in mod indisolubil iertarea lui Dumnezeu de cea pe care noi trebuie sa o dam oamenilor care ne-au facut vreun rau (rugaciunea "Tatal Nostru", Mt.6,12, si parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).

In realitate, in cele mai multe cazuri, pacatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele facute oamenilor. Prin urmare, trebuie sa cerem iertare nu numai lui Dumnezeu ci si celor care au fost raniti de aceste pacate. Altfel Dumnezeu nu ne va ierta (Mt. 5,23-26). Indaratul oamenilor carora le-am facut rau Il aflam totdeauna pe Dumnezeu si, atunci cand am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, ii aflam totdeauna pe oameni. Dispretuindu-L pe Dumnezeu, rupem un resort moral in oameni, dandu-le un exemplu rau. Omul care nu se comporta cu sensibilitate fata de Dumnezeu nu are sensibilitate nici fata de oameni si face sa creasca insensibilitatea lor fata de Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu isi conditioneaza iertarea pe care o acorda pentru pacatele comise impotriva Lui de cererea iertarii fata de semenii nostri.

Dar daca, pentru a primi iertarea lui Dumnezeu avem nevoie de cea a celorlalti oameni, acestia au si ei nevoie de iertarea noastra pentru a o dobandi pe cea a lui Dumnezeu.

Pentru a dobandi de la Dumnezeu iertarea, avem deci nevoie deopotriva sa iertam oamenilor care ne-au suparat si sa cerem iertare celor carora noi le-am facut vreun rau. Nu e deajuns sa acordam iertarea, trebuie sa o si cerem celorlalti. Si una si alta sunt foarte dificile pentru noi. Ne este mai usor sa cerem iertare lui Dumnezeu, pentru ca El ni se impune intr-un anume fel prin maretia Sa si pentru ca recunoastem fara dificultate teoretica dependenta noastra fata de El - nu vorbesc de necredinciosi ci de cei credinciosi. Dimpotriva, este foarte dificil, chiar si pentru credinciosi, sa renunte la atitudinea de dispret fata de oameni care nu impun prin valoarea lor vizibila.

Mai mult, dintre iertarea pe care trebuie sa o acordam celorlalti si trebuinta de a le cere acestora iertare, aceasta ultima atitudine este cea mai dificila. Cerandu-ne noua iertare, ceilalti par sa se plaseze intr-o situatie de inferioritate si aceasta ne atinge la inima, flatandu-ne orgoliul. A cere iertare altora pentru noi insine implica coborarea noastra de pe soclul aparentei noastre superioritati, recunoasterea dependentei de ceilalti.

Parintele Dumitru Staniloae

Continuare: Crestinortodox

PROTOSINGHELUL VICHENTIE MALAU - Manastirea Secu (1887-1945)

Viata

Acest mare duhovnic, care a stralucit ca un luceafar in manastirile noastre, s-a nascut in anul 1887, in satul Ghidion, comuna Stanita, judetul Neamt.

In anul 1894, cand avea numai 7 ani, parintii sai au intrat in viata mona- hala, impreuna cu cei trei copii. Tatal cu fiul Vasile s-au dus la Manastirea Secu, iar mama cu doua fete s-au dus la Manastirea Varatec. In anul 1895, tatal cu feciorul pleaca la Sfantul Munte. Acolo, in scoala monahismului ortodox, au petrecut in aspra nevointa unsprezece ani, formandu-se duhovniceste langa cei mai buni calugari atoniti.

In anul 1906 se reintorc la Manastirea Secu, iar in anul 1912 depun amandoi juramantul calugaresc. Tatal primeste numele de Dometian, iar fiul numele de Vichentie. La fel si mama se calugareste cu numele de Migalusa, iar sora cea mai mare, cu numele de Epraxia.

In anul 1915, monahul Vichentie este hirotonit preot si numit eclesiarh si duhovnic in Manastirea Secu. Intre anii 1916-1918 este trimis ca preot sanitar la spitalele de raniti.

Mai tarziu (1927-1928), ajunge staret in manastirea de metanie. Iar intre anii 1928-1940 activeaza ca preot slujitor in Manastirea Agapia, devenind cel mai renumit duhovnic din Moldova.

In anul 1940 este transferat ca preot misionar la Manastirea Vasiova- Banat, unde continua aceeasi activitate apostolica, pana in vara anului 1945, cand se muta la Domnul, plans de multa lume. In februarie, 1953, osemintele sale sunt aduse si depuse in gropnita Manastirii Secu, unde se pastreaza pana astazi. Continuare: Fapte si cuvinte de invatatura

Saint Valentine - protector al iubirii curate sau al desfrânării?

Suntem in plina febra a pregatirilor pentru St Valentines, mă sfiesc să-l numesc Sfântul Valentin, pentru că nu văd legătura între viata mucenicului Valentin, mărturisitor al credlntei crestine, si marele kitsch mediatic Valentine's Day ce se porneste de la începutul lunii februarie. Cred că nici Sfântului, privind din Ceruri, nu-i plac modul eronat în care azi îi sunt percepute viata, atitudinile si chiar modul în care este sărbătorit. Dar cum să întelegi dacă îmbrătisezi, asa, peste noapte, cultul sfintilor fără a citi integral viata unui sfânt măcar, fără a te ruga cu predilectie nici unuia dintre ei? Câti dintre cei foarte entuziasti în aceste zile au văzut măcar coperta Proloagelor sau Acatistierul? De aici ar trebui să întelegem că ceva nu este în regulă cu circul Valentine's Day. Dar să vedem ce spune în esentă una dintre variantele Vietii Sfântului Valentin.

Se spune că împăratul Claudius al II-lea nu reusea să-si adune oastea pentru că bărbatii refuzau să se înroleze. Credea că motivul era acela că bărbatii romani nu voiau să îsi părăsească sotiile. Din cauza acestui fapt, împăratul a interzis logodnele si nuntile în Roma. Un preot crestin, pe nume Valentin, a intuit imediat că tinerii au primit o ispită greu de purtat; o fi văzut cu sigurantă că interzicându-li-se căsătoria, unii tineri, deznădăjduind, au căzut pradă desfrâului, traiului în concubinaj. El, iubitorul de Hristos si de oameni, stia prea bine cuvântul Sfântului Apostol Pavel ce recomanda celor ce nu pot să se înfrâneze să se căsătorească. Valentin neputând răbda pierderea sufletească a acestora, a cununat în secret perechile ce au apelat la el. Si-o fi zis cu sigurantă: "mai bine îmi pierd eu viata aceasta trecătoare, decât să-si piardă acesti tineri sufletele". Când împăratul Claudius a aflat că preotul Valentin a nesocotit hotărârea sa, l-a întemnitat pe părinte, care a murit ca martir în închisoare în anul 270 d.Hr., la data de 14 februarie.

După cum se observă, Sfântul a accentuat valoarea Tainei Cununiei. Cu sigurantă că a făcut-o pentru a-i feri de desfrânare, de concubinaj pe cei ce apelaseră la el. Sfântul Valentin L-a mărturisit pe Hristos ca si Sfântul Pavel odinioară care le spunea corintenilor: Fugiti de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine însă se dedă desfrânării păcătuieste în însusi trupul său (I Conrinteni 6,18).

Ne întrebăm ce legătură are Sfântul Valentin cu păgânul Cupidon, fiul bezmetic al zeitei dragostei Venus, cu căsătoriile de o zi (mai bine zis de-o noapte), cu chefurile monstruoase de prin statiunile turistice si concursurile cu premii constând în pachete de prezervative. Garantat, nu-i nici o legătură. De aceea spuneam că Saint Valentine nu-i mucenicul lui Hristos. Mai mult, ne aminteste de zeii greci închipuiti după poftele oamenilor sau de betiile dionisiace.

Spunea părintele Savatie Bastovoi într-un articol pe această temă; "Nu trebuie să primim soaptele demonice ale desfrâului dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum si el a urât desfrânarea noastră". Desfrâul a început să fie acoperit si justificat cu numele lui Valentin, mucenicul crestin, iar aceasta-i cu adevărat un lucru demonic.

In anul 2002, Vatentine's Day s-a intersectat cu Anul Caragiale. A fost un bun prilej pentru televiziuni să dubleze justificat circul mediatic.

Curat murdar!

Doamne, pe viitor, păzeste-ne!

Extras din cartea "Hristos si tinerii" de Laurentiu Dumitru

---

De ce ne place atât de mult "Saint Valentines"?

Sărbătorile traditionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimeresti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit "Saint Valentines".

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Desi românii au aflat de existenta ei de putină vreme, iar multi încă mai învată să-i pronunte denumirea corect, totusi ea adevenit foarte populară, stârnind mai multă vervă si pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul si Pastele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu traditii sărbătoresti si folclorice, cum putine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul si a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viata unui Sfânt arată atâta entuziasm fată de acest "Saint Valentines".

Cultul Sfintilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în fata unui alt om. Protestantii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, căd dăm oamenilor cinstea cuvenită "unui singur Dumnezeu". Ateistii văd în cultul Sfintilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune si complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat si irealizabil. Chiar si printre ortodocsi există multi care încă nu si-au rezolvat această problemă: cum să se închine în fata unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Intr-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 si până astăzi preotii si credinciosii ortodocsi (si romano-catolici) apără cu multă dificultate credinta în Sfinti. Multi credinciosi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu si-au putut rezolva acest conflict de constiintă: cum asa,în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până si cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfintilor. Si când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrătisează cultul Sfintilor, cei mai multi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a "convertit" în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vietii Sale pământesti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveste calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfintilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul irationalitătii dezlăntuite al betiilor dionisiace învesmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudătenii din viata noastră, dar mai ales, ceea ce este si mai neplăcut, să ne convingem de existenta unor reaiităti în care, de altfel, nu prea credem.

Deja este o banalitate a spune că nu există oameni necredinciosi, ci există doar religii nesuferite. Altfel cum unii oameni care nu s-au rugat niciodata la Sf. Nicolae îl cinstesc sărbătoreste pe Santa Claus în varianta lui americană? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adună cu flămânzenie în fata televizoarelor ca să vadă "Ultimile ispite ale lui Hristos" de Scorsese? Da, un astfel de "hristos" se prea poate să fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. însă varianta Lui bisericească e cam ireală, e chiar depresivă. Ii preferăm pe Afrodita si Dyonisos.

Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viata lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoastere si, mai ales, în câmpul preferintelor si al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos si Zarathustra. Insă faptul de a nu recunoaste existenta lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar si numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.

[...] Moda de a-si construi zei după poftele lor a apărut la greci, mai exact o dată cu Homer. Acesta e cel care a curătat lumea greacă de zeii amorfi, zoomorfi sau monstruosi, a populat-o cu oameni "divini" si cu zei asemănători oamenilor. Pentru aceasta el poate fi considerat marele reformator religios al Greciei. Dr. Bowra observă că "acest sistem complet antropomorfic nu are, desigur, nici o legătură cu adevărata religie sau cu moralitatea. Zeii lui sunt o inventie încântătoare si hazlie a poetilor".

[...] Iată, în câteva cuvinte, răspunsul la întrebarea unui preot ucrainean, un bărbătoi mătăhălos cu voce groasă, pe care l-am cunoscutîn iarna trecută la Moscova. Acesta îsi povestea cu simplitate necazul pe care îl avea din cauza felului în care sărbătoresc ucrainenii ziua lui Ioan Botezătorul - "Ivan Cupală". Părintele, autoritar din fire, se revolta că primarul orasului a investit bani în reînnoirea acestei "sărbători traditionale ucrainesti", cu toate că ar fi fost normal să se bucure de sprijinul autoritătilor laice. Când s-a mai văzut ca primarii comunisti să investească în sărbătorirea lui Ioan Botezătorul?

Numai că problema era putin alta: ucrainenii au un fel al lor de a-l sărbători pe cel mai mare ascet al tuturor timpurilor. Această zi echivalează cu ziua Afroditei sau "ziua dragostei" la nemti, numai că se cheamă "Ivan Cupală". Adică anume în această zi ucrainencele au voie să-si însele bărbatii, "fără supărare".

De unde acest amestec de sete dezlăntuită de păcat si sfintenie?

Noi am întepenit în păcat, în moarte si în frică. Insă atmosfera sărbătorească pe care am trăit-o în Adam în rai persistă în subconstientul fiecaruia. Persistă si tendinta obsedantă de a face binele cu orice pret. Nevoia noastră de a face binele e atât de mare, încât, după ce aflăm lucruri eronat întelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din rai, ne revoltăm si vrem să înlocuim "răul" lui Dumnezeu cu "binele" nostru. Ne revoltăm împotriva lui Hristos pentru că l-a lăsat pe Iuda să se spânzure, desi stia că aceasta va face, ne revoltăm pentru că l-a dat afară pe săracul care nu avea haină de nuntă. Această atitudine fată de Dumnezeu este atitudinea Evei după ce a stat de vorbă cu diavolul. Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există si că Biblia este adevărată, cel putin poate să se convingă că Biblia este o carte despre dânsul si că el este Adam întru toate.

Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, câ i-a făcut ca pe niste robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice că e bun, iar pe de alta îsi maltratează făpturile, nu poate să existe. In om se răscoală conditia lui de conducător, care este în el dintru început, după chipul lui Dumnezeu.

Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur si simplu nu credem ca El există si gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sărbătorim "St. Valentines"? Dar "Santa Claus"? Dar "Ivan Cupală"? Pentru că ei sunt buni, sunt mai "de viată"! Dacă s-ar sărbători toti Sfintii asa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar asa, cu posturile voastre, voi împiedicati oamenii să vină la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc să se îndrepte spre oameni, se îndepărtează de la ei? Degrabă n-o să rămână nimeni în Biserică, cel putin tinerii nu pot să accepte o credinta neguroasă ca a voastră, o credintă pentru babe si mosi impotenti. De ce nu faceti si voi ca indienii si chinezii, putină yoga, putină kama-sutra si ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!...

Cam asa arată discursul remixat pe care diavolul l-a soptit Evei în rai. De ce esti proastă, Eva, ai atâta putere, stăpânesti peste animale si peste stihii, nu-ti închipui că ai putea să stăpânesti si fără să ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme că, dacă o să mâncati din acest pom, o să stăpâniti si peste El, de asta nici nu vă lasă. Tu însă nu fi proastă, mănâncă din el, învinge-L pe Acest răufăcător invidios care nu vă lasă să vă bucurati cu adevărat de viată!

Eva a simtit în sine grandoarea "misiunii" la care a fost chemată. Ea îsi adună fortele si "îl înfruntă" pe Dumnezeu. Sf. Efrem Sirul spune că ea a trăit atunci plăcerea monstruoasă pe care o are fiecare când săvârseste un păcat mare. Ea a simtit plăcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plăcerea în fata unui obstacol învins. In această stare a alergat ea la Adam, pentru a se lăuda cu ce făcuse: "Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere să o faci, dar eu, uite la mine am făcut-o! Tii minte acea poruncă pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite că eu am călcat-o si nu numai că nu am murit, ci am căpătat putere asupra tuturor! Poti să mănânci si tu dacă vrei, eu îti permit.

Eva a alergat la Adam ca o regină. Ea era convinsă că a devenit mai mare decât Adam, căci îl înfruntase pe însusi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a si pedepsit-o supunând-o bărbatului său pentru totdeauna.

Primii oameni au simtit atunci euforia pe care o are fiecare după săvârsirea păcatului, acel mister care insuflă putere si stăpânire asupra tainelor Dumnezeiesti. Din cauza acestei euforii omul nu realizează adevărata sa stare, ca un lup care linge în înfierbinteală o lamă de cutit înmuiată în sânge, ascunsă în zăpadă. Asa cum lupul, după ce a lins sângele înghetat, ajunge la lamă si, tăindu-si limba, începe a-si mânca propriul sânge până moare, asa si omul cuprins de fierbinteala păcatului se omoarâ singur, bându-si sângele vietii celei vesnice pentru totdeauna.

[...] Oamenii au simtit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal si nobil, mai ales caracterele tari si energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie continut metafizic tuturor sentimentelor si chiar senzatiilor mai puternice. Era si mai firesc să fie asa într-o lume în care tarabele cu cărti despre meditatie si descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din orasele sovietice. Unii găsesc că e foarte "tare" să ai bască si skateboard, altii se laudă cu brichete. Insă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupatii rămân în zona minorului chiar si în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viata noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte usor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea însă există ceva de care nimeni nu sepoate lipsi, acel ceva este dragostea, care în mintea tânărului o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispret. Obstacolul cel mai mare însă este morala crestină si părintii. Tânărul îndrăgostit se trezeste dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu si, pe de alta, de proprii părinti. El rămâne, ce dureros, fără origini.

Traditia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o "prietenă", ci dobândeste si binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă si cu părintii, si cu istoria. El nu numai că îsi păstreazâ ceea ce a avut, ci dobândeste si ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.

0 astfel de "împăcare" nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galiieii, la care Hristos săvârseste prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios - mirele, Simon Canaanitul, îsi va lăsa mireasa si va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în orasul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.

[...]Iată câteva din "canoanele" care i-au "mentinut" în biserică pe tinerii romano-catolici:

"Este probabilă opinia potrivit căreia este doar păcat venial în îmbrătisarea dată din cauza desfătării trupesti si senzuale care se naste din sărut, fără primejdie de consimtământ ulterior si de polutie [ejaculare] - 1666."

"Actul căsătoriei îndeplinit exclusiv pentru plăcere nu ar putea constitui câtusi de putin o greseală, nici măcar venială - 1679."

"Este permisă provocarea avortului înainte ca fetusul să fie însufletit pentru a evita moartea sau dezonoarea unei tinere - 1679."

"Polutia [masturbatia] nu este interzisă de dreptul natural. De aceea, dacă Dumnezeu n-ar fi interzis-o, ea ar fi uneori bună; câteodată ar fi chiar obligatorie cu riscul păcatului de moarte - 1679."

Nimic deosebit, o simplă aschie din trunchiul urias al spiritualitătii romano-catolice. Dacă vom arunca o privire asupra trăirii mistice a unor sfinti romano-catolici, vom întelege usor originea unor astfel de conceptii lejere despre sexualitate.

[...] Cum să nu vinzi prezervative în numele Sf.Valentin, când directorul Centrului de Teologie si Educatie Crestină de pe lângă Colegiul Sf. Marcu si Sf. Ioan din Plymouth, Adrian Thatcher, poate să apere homosexuatitatea cu citate din Biblie? "Din punct de vedere teologic, ne convinge Adrian Thatcer, sexualitatea este un mod ingenios prin care Dumnezeu ne cheamă să intrăm în comuniune cu altii. Sexualitatea noastră este o dovadă că suntem făcuti după chipul lui Dumnezeu; noi suntem făcuti pentru a intra în relatii cu cineva, si natura lui Dumnezeu este relatie". "Crestinismul cere ca dragostea sexuală să întruchipeze iubirea care este Dumnezeu, reprezentând-o si exprimând-o, întrupând-o în fiecare comunicare sexuală care are loc între parteneri". In sfârsit, sexologul anglican, crede că homosexualitatea între parteneri crestini se întemeiază pe pilde similare din viata Mântuitorului, asupra cărora, dati-mi voie, să nu insist. Crestinii din epoca actuală, spune el, trebuie să depăsească gândirea patriarhală asupra păcatului, pe care a răspândit-o Apostolul Pavel, ca o mostenire a traditiei iudaice.

Cu toate că si eu, ca si cazuistii romano-catolici, n-as vrea să am dusmani printre tânăra generatie, totusi voi încerca să expun în câteva cuvinte morala biblică în această privintă. Nicăieri în Scriptură nu ni se vorbeste de "îndrăgostiti" în afara căsătoriei. Această întâmplare firească dintre un tânăr si o tânără peste tot în Biblie se cataloghează drept desfrânare, adică păcat de moarte, pentru care evreii erau omorâti cu pietre. Orice relatie cu o fată presupunea căsătoria.

[...] Nu numai că nu era îngăduită relatia liberă cu o femeie, ci până si revenirea la femeia de care te-ai despărtit era oprită. De aceea, orice aventură tinerească era extrem de periculoasă, căci, pe de o parte, asta îl obliga să se căsătorească cu tânăra respectivă (De va amăgi cineva o fată nelogodită si se va culca cu ea, să o înzestreze si să o ia de sotie), iar pe de altă parte, Legea nu-i dădea voie să se mai despartă de ea, decât numai dacă îi oferea carte de despărtenie. "Era o lege veche - scrie Ioan Gură de Aur - care nu oprea pe bărbatul care-si ura femeia să o alunge pentru orice pricină si să ia alta în locul ei... Dacă legea ar fi silit pe bărbat să tină în casă pe femeia pe care o urăste, bărbatul ar fi ucis-o. Asa de cruzi erau iudeii! Cum aveau să-si crute femeile lor, când nu-si crutau proprii lor copii, când omorau pe profeti, când vărsau sângele ca apa? De aceea Legea a îngăduit un păcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare". Cartea de despărtenie îi oprea pe evrei de la dărâmarea familiilor si de la desfrâul care s-ar fi produs din cauză că bărbatii si-ar fi schimbat la nesfârsit femeile între ei. Dar această lege a fost dată iudeilor, după cum spune însusi Hristos, din pricina învârtoseniei inimii lor. Dimpotrivă, o dată cu revărsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înăspreste criteriile cu privire la păcatul curviei:" Ati auzit că s-a zis celor de demult: Să nu preacurvesti; Eu, însă, vă zic vouă că oricine se uită la o femeie spre a o pofti a si preacurvit cu ea în inima sa."( Matei 5-27-28)

[...] De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea putin indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toti suntem "neam viclean si desfrânat", după cum ne ceartă Hristos. Dar, spune Sf. Ioan Gură de Aur, "este un altfel de a te uita la o femeie, asa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-aoprit uitatul, ci uitatul cu poftă". Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, chiar si după pildele din Pateric citate mai sus, acela să sărbătorească sărbatoarea îndrăgostitilor, aici pe pământ si sus în cer.

Si tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru multi) de a ne naste în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sf. Vaientin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îsi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să si-o piardă astăzi în numele Sf. Valentin cu aceeasi seninătate. Nu trebuie să primim aceste soapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Vaientin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum si el a urât desfrânarea noastră!

Tânărul are cel putin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia crestină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche si toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viata, nu fără o influentă străină voii sale: "Crucificatul". Cert este că si cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedati de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, asa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri si azi si în veci, este acelasi. Să nu ne gândim că dacă vom fi multi, Il vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obtin azi legi în urma mitingurilor din piete. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfintilor si a credintei crestine sunt extrem de grave si credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele si iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut si am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea tie; mustrate- voi si voi pune înaintea fetei tale păcatele tale".

Dacă iubesti pe cineva cu adevărat si vrei să-ti unesti viata cu el, du-te si spune-i si căsătoriti-vă. Dar cum poti să vinzi declaratii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale?Fata pe care o iubesti nu-ti este deajuns premiu si spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune si unei pizza? Nu este o mai mare umilintă decât a-ti vedea iubitul sau iubita spunând si altcuiva cuvintele pe care credeai că ti le spune numai tie. Sau nu întelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune si altcuiva, când nu esti tu de fată?

Dar cât de umile sunt acele perechi de "adulti" care se expun pentru aplauze. Cum poti să fii femeie la 40 de ani încă necăsătorită? Asta înseamnă sau că ai fost dezmătată sau sfântă. Si în primul si în al doilea caz mai bine este să nu mai spui la nimeni. Iar dacă ai fost căsătorită, nu ti-e rusine de sotul si de copiii tăi care poate te văd? Unde v-ati îndrăgostit voi asa de tare la această vârstă? Amândoi plini de rănile trecutului, de puroiul dezamăgirilor care dor. Aveti nevoie ca altii să vă convingă că vă stă bine împreună si vă potriviti, pentru că voi nu vă puteti rupe din inimă imaginea primei iubiri pe care nu mai aveti putere să o întoarceti înapoi. Un bilet pentru doi la discotecă pe care îl veti câstiga în schimbul rusinii trăite mă îndoiesc că ar putea lecui rănile voastre.

Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătătii. Cine nu stie că declaratiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge putere ca să ne scuturăm capetele de ameteala reclamelor si am feri putin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaratiile de dragoste, am vedea fata crudă a realitătii. In SUA, 53% de femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată si 33% sunt divortate sau văduve. Un raport elaborat de Alianta Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbatii sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanti sunt extrem de frecvente. In timp ce la televizor se pocnesc baloane si se aplaudă cea mai ingenioasă declaratie de dragoste, politia semnează cronici de felul: "24.07.2000, satul Mândresti, judetul Bălti. In casa sa, cetăteanul R., anul nasterii 1957,fiind beat, i-a cauzat o ranâ de cutit în regiunea inimii sotiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul noptii, cetăteanul P., anul nasterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa sotie, provocându-i o rană mortală. / 02. 04.2000, Chisinău, str. Vasile Lupu. In urma unui scandal iscat între sotii G., femeia si-a lovit sotul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă si i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăseni, judetul Bălti. Cetăteana S., a. n. 1952, cu un topor i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a si decedat".

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soti, ex-soti si amanti. Doar 3% dintre bărbatii asasinati au fost omorâti de către sotii, foste sotii sau amante. Sotii, fostii soti, amantii si fostii amanti au săvârsit mai mult de 26% dintre toate violurile si agresiunile sexuale. In 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbati au recunoscut printre acestia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între sotii ce trăiau separat în comparatie cu cei divortati si aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriti. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuti mai des decât atunci când erau atacate de către străini.

[...] Si asta este doar o secventă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaratiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a noptilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de tigară pe care le trage o fată după ce o părăseste iubitul? Cine face 0 statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă sotul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-si mai iubesc bărbatii? Inima omului nu e o jucărică pe care poti să o înfrumusetezi cu o fundită rosie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu cătelus de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.

Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poti să îmbraci această mască de bufon si să uiti înăltimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a desertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vietii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile si sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumati degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveste. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înăltător, atât de rar si atât de scump ca dragostea sâ-ti iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane si discutii fără haz? Nu credeti chiar pe oricine face astfel de declaratii, dacă vreti să le auziti măcar o dată în viată spuse cu sinceritate.

Nu construiti palatul prieteniei voastre din cărămizile multe si strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutati pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în miscare, s-ar putea să vă lase singuri si să plece, iar dragostea..., dragostea nidodată nu cade.

Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Morala crestină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câti ulcerosi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-si producă dureri? Câti nu beau bere si nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru masină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceristii care muncesc în străinătate si nu-si văd familia cu anii pentru niste bani nenorociti? De ce dar ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieti, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?

"Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup." Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi si de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste. S-ar părea că e o contradictie în doctrina crestină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumosi si a lăsat atractia aceasta atât de puternică între bărbat si femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, si, dacă vreti, pofta a tinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbatii si-ar fi omorât pur si simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de putină dragoste între femei si bărbati, încât numai pofta îi poate tine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu stia asta.

Există două atractii diferite, una iratională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, si cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ti ridici talonasul de câstigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenta între ele, Dacă nu vezi nici o diferentă, aleargă mai departe.

Acum, o lume întreagă sărbătoreste biruinta poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii si în locul lui apare Animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul fetei. Aceasta vedem în filmele cu măsti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor si a sânilor si a tinerilor din care au rămas numai gecile si pantalonii. A dispărut din viata noastră chipul pur si simplu, fata celui iubit.

Extras din cartea "Intre Freud si Hristos" de Ierodiacon Savatie Bastovoi

Vesmintele Arhieresti

Arhiereul are dreptul la purtarea tuturor ves­mintelor liturgice cunoscute, afara de orar - pe care-l poarta totusi preinchipuit, sub forma dubla a epitrahilului. In prezent felonul este inlocuit de sacos, care a devenit astfel, ca si omoforul, un vesmant liturgic exclusiv arhieresc.

Sfantul Simeon Tesaloniceanul, vorbind de vesmintele liturgice arhieresti, spune ca sunt sapte la numar, "pentru cele sapte lucrari ale Sfantului Duh", si le enu­mera: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele, epigonatiul, sfita-sacosul - sau poli­stavrosul - si omoforul".

Informatii despre vesmintele comune cu cele preotesti ca stiharul, epitrahilul si manecutele, le putem lua de la sectiunea vesminte preotesti. Vom trata numai despre sacos, omofor si epigonation, ca ves­minte distinctiv arhieresti; dupa aceea vom studia mantia, mitra arhiereasca si celelalte podoabe vestimentare, cu caracter liturgic ca: engolpiul, crucea, carja, dichiro-tricherele.

Sacosul

Dupa unele opinii, sacosul ar fi fost un vesmant imparatesc, purtat de im­paratii bizantini, care l-au daruit apoi, in semn de deosebita cinstire si patri­arhilor din Constantinopol. Acestia insa se impodobeau cu el numai de trei ori pe an: la Nasterea Domnului, la Sfintele Pasti si la Cincizecime.

Cealalta opinie, a liturgistilor latini, e ca sacosul ar fi descendent al bogatei dalmatice, vesmantul special al consulilor romani, de odinioara.

Desi unii autori sunt de parere ca introducerea sacosului s-a facut mai de timpuriu in Biserica, totusi primele stiri despre existenta lui - chiar limitata - in cult, apartin abia sec. al XII-lea.

Prima amintire o gasim la Balsamon in sec. al XII-lea. El precizeaza ca acest vesmant este ca si polistavrosul, rezervat patriarhilor. Acest fapt insa nu ramase mult timp ca atare, fiindca deja la inceputul sec. al XIII-lea, cativa mitropoliti aveau dreptul de a-l purta.

In privinta adaugarii clopoteilor, care s-ar fi facut in sec. al IX-lea, dupa modelul mantiei Vechiului Testament, nu avem documente, spre a ne putea opri la aceste date. In orice caz, acest lucru s-a facut cu mult dupa inceputul sec. al XV-lea, fiindca Sfantul Simeon nu spune nimic despre clopotei.

In Muzeul de Arta religioasa din Bucuresti, este o icoana, din anul 1513, care ar fi apartinut sotiei lui Neagoe Basarab, Despina Doamna. Icoana reprezinta doi sfinti, dintre care unul, Sfantul Sava, este imbracat in sacos. Este desigur o icoana greaca, adusa probabil din Orient. Sacosul acesta are o forma deosebit de interesanta: este compus din doua parti, care lasa cate o deschizatura in partile laterale.Un sacos asemanator acestuia ar fi acela purtat de mitropolitul Moldovei Grigorie Rosca (1541-1546) in chipul sau de la Manastirea Voronet. Sacosul este lung, cu manecile scurte si cu cruci incadrate in cercuri. Spre deosebire de sacosul Sfantului Sava, care are laturile desfacute, sacosul Mitropolitului Rosca pare a fi din intregul.

Sacosul nu se foloseste in cult decat atunci cand arhiereul oficiaza Sfanta Liturghie. Acelas rol il mai are , dintre celellalte vesminte, si stiharul, epigonatiul si manecutele. Este deci, ca si celelalte, un vesmant pur liturgic.

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ii atribuie aceeasi semnificatie simbolica ca si felonului, inchipuind imtai "haina pe care a imbracat-o Mantuitorul, cand a fost batjocorit". El este deci "semnul umilintei". Arhiereii se imbraca cu acest vesmant ca sa-si aduca aminte de luarea in ras si batjocura la care a fost expus Mantuitorul, imbracat fiind de ostasi in hlamida mohorata, pentru ca se numise "regele iudeilor".

Clopoteii de pe margini ar simboliza, dupa unii liturgisti, "Evanghelia Cuvantului lui Dumnezeu, care trebuie sa iasa din gura episcopului".

La un alt autor, gasim ca sacosul mai inchipuie "camasa lui Iisus Hristos, asupra careia s-au tras sorti, spre a nu fi impartita intreaga si proprietatea unuia, iar simbolic, el inchipuie Biserica crestina, a carei conducere arhiereii o iau asupra lor; drept aceea sacosul nu e facut din bucati, ci croit din intreg".

Omoforul

Omoforul s-a purtat intotdeauna deasupra celorlalte vesminte sacre.

Se sustine ca omoforul este bine inrudit cu pallium-ul latin si ca origine si ca functie sacra. El este o insigna - distinctie - de origine imparateasca, care se purta deja in sec. al V-lea, de catre papi. Acel pallium era o fasie de stofa de lana alba, asezata in jurul umerilor, ale carei capete cadeau unul in fata si altul pe spate.

Acest pallium pare ca a provenit dintr-o concesiune imperiala. In sec. al VI-lea, papii, cand acordau pallium-ul episcopilor care nu erau supusi ai imperiului grecesc, aveau obiceiul sa ceara autorizatia Imparatului in acest scop.

Imparatii recunoscura apoi papilor dreptul sa acorde direct pallium-ul celor mai distinsi dintre arhiepiscopi.

Aceste opinii sunt combatute, socotindu-le ca fanteziste si neintemeiate.

O alta opinie e ca pallium-ul ar fi fost la inceput introdus la Roma ca o distinctie liturgica, avand forma initiala nu a unei fasii, ci a unui sal, care a luat apoi, incetul cu incetul, forma fasiei.

Prima stire scrisa despre omofor dateaza dela anul 400. In actele episcopilor Mitrofan si Alexandru din Constantinopol, ni se vorbeste de un omofor al lui Mitrofan. Acesta ocupase, in timpul lui Constantin cel Mare, scaunul din Constantinopol.

In practica veche a secolelor VI- VII, se obisnuia ca la numirea unui episcop, mitropolit sau patriarh, sa i se incredinteze si omoforul; si, dimpotriva, cand se lua omoforul unui episcop era egal cu depunerea lui din treapta.

In cele mai vechi reprezentari picturale pastrate in papirusul cu Cronica lumii, apartinand sec. al V-lea, omoforul este alb si scurt.

In mozaicurile din Roma ale secolelor VII, VIII si IX, formele respective de pallium se observa foarte bine:o fasie lunga, alba, cu cruciulite negre, asezata pe umarul stang, inconjurand grumazul, adus prin fata, lasandu-se sa formeze un unghi pana aproape de brau, apoi se intoarce inpeste umarul stang, pe spate in jos.

In Apus pallium-ul incepe sa-si modifice forma odata cu sec. al XIV-lea, pe cand in Rasarit forma cea veche se pastreaza pana tarziu, in sec. al XVII-lea. Forma omoforului rasaritean pare ca a fost a unei fasii cu mult mai late decat in Apus, insa tot asa de lunga.

Dintr-o perioada relativ recenta, dar care nu se poate stabili cu precizie, omoforul vechi, lung, si-a gasit un inlocuitor, pentru cea mai mare parte din slujbele arhieresti. Acesta s-a numit omoforul mic, iar vechiul omofor a ramas omoforul mare.

Imbracarea omoforului mare, asa cum a evoluat spre forma greoaie de aastazi, din sec. al XVII-lea incoace, devenind dificila, cred ca a in­drep­tatit pe unii ierarhi sa recurga la un al doilea omofor, mai usor de imbracat si dezbracat, in timpul Sfintei Liturghii. Astfel s-a creat omoforul mic.

Rugaciunea de la imbracare nu se spune decat numai la imbracarea omoforului mare.

Omoforul mic se aseaza dupa gat, cazandu-i ambele parti in fata, pe piept. Este cam in felul vechiului "orar-epitrahil" preotesc, insa cu mult mai scurt si ceva mai lat.

Omoforul mare se imbraca numai la inceputul Sfintei Liturghii, iar in timpul citirii Apostolului este dezbracat, spre a fi inlocuit apoi, in restul serviciului divin, cu omoforul mic.

Inca din sec. al V-lea, avem stiri asupra folosirii rituale a omoforului in savarsirea Sfintei Liturghii. Sfantul Isidor Pelusiotul (sec. V) ne spune ca la citirea Sfintei Evanghelii, omoforul se dezbraca, in semn de cinstire pentru Cuvantul Domnului, care Insusi predica.

Iar Sfantul Simeon Tesaloniceanul (sec. XV) adauga ca se scoate si la Sfanta Jertfa "caci si Sfanta Jertfa este lucru al Insusi Mantuitorului nostru si El Insusi este Cel ce prin noi preotii si robii sai, jertfeste si Se jertfeste".

Momentele cand se aseaza anume omoforul, ne sunt indicate in modul urmator de Sfantul Simeon: "iar la inceputul Liturghiei, la inaltarea Sfantului Agnet, la hirotonii si la alte Sfinte Taine, arhiereul pune totdeauna omoforul imprejurul umerilor sai". In prezent, omoforul mare se aseaza la inceputul Sfintei Liturghii si imbracandu-se, diaconul spune rugaciunea urmatoare: "pre umeri ai luat, Hristoase, firea noastra cea ratacita si inal­tandu-Te o ai adus pe ea lui Dumnezeu Tatalui". El se tine pana la citi­rea Sfintei Evanghelii. Inca din timpul citirii Apostolului, arhiereul dezbraca omoforul, iar diaconul il poarta pe mana stanga, la cladire.

In timpul ecfonisului: "ca sub stapanirea Ta ..." i se pune pe umeri omoforul mic. In timpul Heruvicului, dupa sarutarea Sfantului Antimis, i se ridica din nou omoforul, iar la rugaciunea "cu aceste puteri" se pune din nou omoforul mic. Iar dupa sfintirea punerilor inainte, arhidiaconul aseaza arhie­reului mitra pe cap si-i ia omoforul, care se pune iarasi la "si ne invred­niceste..."

Sfantului Isidor Pelusiotul arata ca omoforul inchipuie "oaia cea pierduta", pe care a luat-o Mantuitorul pe umarul Sau s-o duca la mantuire.

Largita aceasta explicatie, omoforul mai inchipuie si "omenirea cea ratacita" din cauza pacatului stramosilor nostri, Adam si Eva, pacat pe care Mantuitorul, devenind om, l-a luat asupra Sa, pentru mantuirea omenirii pierdute.

Ca o consecinta a faptului ca vesmantul a aparut din cele mai vechi timpuri ca un insemn al demnitatii arhieresti, a fost dezbracarea lui in timpul citirii Sfintei Evanghelii. Fiindca atunci, vorbind chiar Domnul, episcopul devenea "ascultator", "supus", nu "domn".

Mantia

Nu este un vesmant liturgic propriu zis; arhiereul o imbraca numai cand intra in biserica, la vecernii, la slujbele mici si la alte ceremonii, impreuna cu omoforul mic si carja.

Unii autori socotesc ca originea mantiei poate sa fie din Persia, unde mantia era o manta militara. De acolo a trecut mai tarziu la imparatii din Orient, ca un supra-vesmant de ceremonie.

Dintre liturgistii latini, Goar sustine ca acest vesmant deriva din mantia monastica, care-si trage originea din mantia filosofilor, adoptata de primii crestini.

Un vesmant asemanator mantiei ar fi, in ritul latin, in primul rand, asa numitul pluviale, sau cappa, cappa-choralis. Insa prin utilizarea lui si de preoti si prin trecerea in randul vesmintelor obisnuite, a facut ca dupa sec. al X-lea, clerul superior - cardinalii, episcopii, canonicii - sa adopte ca supra-vesmant de distinctie a gradului lor ierarhic, asa-numita "cappa-magna". Aceasta poate fi deci considerata ca un corespondent al mantiei rasaritene, nu acel "pluviale".

Forma vechii mantii calugaresti era simpla si de culoare inchisa.

Mantia arhiereasca a pastrat numai forma acesteia, ca trasaturi generale; in ceea ce priveste culoarea si materia, acestea s-au schimbat. Mantia arhiereasca este cu mult mai larga decat cea monahala. In afara de faptul ca ea este de largimea unei adevarate mantii imperiale, mai are si pliseurile (incretiturile) stofei, iar deasupra lor acele benzi care simbolizeaza "raurile" de care vorbeste Sfantul Simeon Tesaloniceanul.

Mantia se incheie in fata, la gat si in partea de jos. Langa in­cheietura de la gat, deoparte si de alta, sunt doua patrate de stofa, brodate frumos, numite table sau lespezi, iar jos alte doua, numite "poluri". Pana in sec. al XVI-lea, era obiceiul in Biserica Ortodoxa ca mantia cu patru table (poluri) sa se acorde numai patriarhilor si acelor arhiepiscopi ortodocsi, carora le aproba Sinodul constantinopolitan. Pentru ceilalti episcopi si arhierei se incredinta mantia numai cu doua table.

Mantia nu este un vesmant liturgic propriu-zis. Cel putin Sfantul Simeon Tesaloniceanul nu-l numara printre cele sapte vesminte ale arhiereului - dupa numarul celor sapte taine.

Cu toate acestea, mantia este un vesmant cultual, dupa modul cum ni-l prezinta Sfantul Simeon si pentru simbolismul sau in cult.

In prezent, ori de cate ori arhiereul intra in biserica, este imbracat, in portic, cu mantia. La vecernie, arhiereul poate sluji cu mantia, epi­trahirul, omoforul si mitra. Numai la Sfanta Liturghie, mantia nu se mai imbraca.

Mantia calugareasca inseamna, dupa Sfantul Gherman, "sim­pli­tatea calugareasca si haina ingereasca".

Mantia arhiereasca insa, dupa Sfantul Simeon, inseamna "darul lui Dumnezeu cel purtator de grija" cuprinzator si acoperitor, pentru ca cuprinde si acopera trupul".

Raurile mantiei, inseamna "invataturile cele felurite ce izvorasc necontenit din cele doua Legi, cea Veche si cea Noua.

Iar dupa un autor, tablele sau lespezile, legea cea Veche si cea Noua

Epigonatiul sau bedernita

Epigonatiul sau bedernita este un vesmant liturgic propriu-zis, desi forma sa si modul de purtare ne-ar indreptati a-l socoti mai degraba ca o podoaba vestimentara (ornat, insignia, distinctie). Ea se poarta in mod obisnuit de arhierei si este acordata, ca o distinctie speciala si preotilor, rasplatiti de episcopii lor pentru activitatea depusa.

Asupra originii epigonatiului sunt doua teorii mai importante: una, din sursa ortodoxa, in care autorii sustin ca acest vesmant s-a introdus in scop cultual in Biserica, prin sec. al VI-lea si ca ar deriva dintr-un fel de stergar (servet) folosit inainte de episcopi, in Joia cea Mare, la spalarea picioarelor conslujitorilor, dupa exemplul Mantuitorului.

A doua opinie, sustinuta mai ales de liturgistii apuseni, arata ca la origine, epigonatiul ar fi acea "mapulla" sau "mappa", un fel de batista de podoaba. Braun precizeaza ca aceasta mappa, nu era chiar ca o batista obisnuita, ci o bucata de stofa ceruta de eticheta timpului, care se purta mai mult ca ornament, decat ca utilitate. Era, cu un cuvant, in felul batistelor brodate sau a batistelor de matase colorate, care nici pana azi n-au disparut si se folosesc mai ales de tineri, in buzunarul de la haina, sau ca acelea pe care le poarta tinerii de la tara, la brau. "O astfel de batista (marama) de eticheta, in ritul roman, nu fu o inventie a Bisericii, ci fu luata din uzul profan al antichitatii".

In reprezentarile picturale (mozaicuri, miniaturi, fresce) abia in sec. al XI-lea apare enchirionul.

Cea mai veche reprezentare se vede in minologiul lui Vasile al II-lea, din Biblioteca Vaticanului, la icoana Sfantului Grigore, facator de minuni. Forma enchirionului este ca o marama alba, cu mici desene cruciforme; ea este atarnata cu un colt, de brau.

Schimbarea enchirionului in epigonatiu s-a facut poate prin sec. al XII-lea, atunci cand a aparut denumirea de epigonatiu. Totusi, ca un anacronism, mostenit probabil din cauza influentei zugravilor fata de picturile anterioare, apar si in sec. al XIII-lea epigonatii in forma de marame.

Forma initiala a epigonatiului a fost enchirionul (o marama). Era de culoare alba si, de obicei, se purta atarnat de brau, in partea dreapta.

Daca consideram informatia din scrisoarea patriarhului Nichifor (sec. IX), deducem ca enchirionul era frumos impodobit cu aur. Prin sec. al XII-lea, schimbarea din enchirion in epigonatiu, s-a facut prin aplicarea unui carton sau panza groasa, ca sa stea drept, pastrandu-si o forma rombica. Cred ca aceasta schimbare s-a facut ca ornatul sa corespunda mai bine semnificatiei simbolice ce i se atribuia (sabia Duhului Sfant).

Epigonatiul este un vesmant pur arhieresc si face parte integranta din vesmintele liturgice. Purtarea lui la Sfanta Liturghie devine astfel obligatorie, unde se poarta exclusiv. La imbracare, arhidiaconul spune rugaciunea: "Incinge sabia Ta peste coapsa Ta Puternice, cu podoaba Ta si frumusetea Ta, incordeaza si bine sporeste si imparateste peste adevarul si blandetea si dreptatea si te va povatui minunat dreapta Ta". (Psalm 44).

Preotii spun aceeasi rugaciune. Acestia nu pot folosi epigonatiul decat numai in virtutea unei permisiuni din partea Episcopului, pe baza unei activitati pastorale, deosebite. De indata ce i-a fost acordata, bedernita trebuie purtata in timpul Sfantei Liturghii.

Arhiereul isi atarna epigonatiul in partea dreapta peste sacos, de un nasture; iar preotul il atarna cu un snur de brau sau trece snurul dupa gat.

Din mentiunea lui (Pseudo)-Gherman rezulta ca epigonatiul ar inchipui "servetul cu care s-a sters Pilat pe maini, dupa ce s-a spalat, zicand ca e nevinovat de sangele lui Iisus".

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne arata mai dataliat ce insemnatate simbolica are acest ornat arhieresc.

In primul rand, ca o influenta a formei sale, epigonatiul re­pre­zinta: "sabia duhului, care aduce biruinta asupra mortii si nestricaciunea firii noastre si taria lui Dumnezeu cea mare asupra vicleanului celui chinuitor". Tot epigonatiul mai arata si Invierea Mantuitorului: "pentru care are pe el inscris Invierea aratand cu aceasta puterea, biruinta si scularea lui Hristos, pe care le-a savarsit prin curatie si neprihanire".

Pentru arhiereu, cand o imbraca, mai inchipuie "arvuna Prea Curatei Mirese a Bisericii".

Mitra arhiereasca

Mitra este un acoperamant al capului, care se foloseste numai de arhierei, in serviciul liturgic, precum si in alte oficii divine.

Daca ne conducem dupa scrierile Sfantului Simeon Tesalo­ni­ceanul, rezulta ca la inceputul sec. al XV-lea, mitra nu era inca gene­ralizata in cultul liturgic. Purtarea ei era chiar interzisa, gasindu-se multe justificari pentru a se prefera slujirea Sfintei Liturghii cu capul descoperit.

Nu se ingaduia asadar pe vremea aceea, ca sa poarte pe cap mitra in serviciul liturgic, decat Papa de la Roma si Patriarhul Alexandriei.

Balsamon, repetat de Nichifor Calist si Sfantul Simeon Tesaloniceanul, ne relateaza in scrierile lor, ca toti episcopii greci slujeau cu capetele descoperite, cu exceptiile aratate mai sus. Patriarhii din Alexandria aveau acest drept, ca succesori ai Sfantului Ciril, cel dintai care a folosit mitra, primita ca o distinctie de la Papa Celestin al Romei, atunci cand acesta l-a insarcinat sa prezideze in locul sau Sinodul de la Efes.

Cu toate ca Balsamon sustine ca mitra a fost trimisa la Papa Celestin, Sfantul Ciril de Alexandria, cand l-a insarcinat sa conduca Sinodul din Efes, Braun socoteste ca aceasta "este numai o versiune, fiindca pe tim­pul lui Celestin, un astfel de acoperamant al capului nici n-a existat la Roma, necum s-o fi putut transmite reprezentantului sau". Probabil ca Balsamon si-a intemeiat parerea sa pe o traditie mai veche, care spune ca Papa ar fi primit de la Imparatul Constantin cel Mare dreptul de a purta mitra.

Asupra istoricului acestui vesmant liturgic am amintit in parte, in paragraful precedent. De aci reiese ca dupa relatarea Sfantului Simeon Tesaloniceanul, pana in sec. al XV-lea, nu poate fi vorba de o mitra liturgica, la toti arhiereii, ci numai la patriarhul Alexandriei si la Papa de la Roma. Fiind vorba aci de o controversa, autorii liturgisti dau date nesigure, cu privire la folosirea mitrei in cultul liturgic.

Astfel, Mitrofanovici ca abia in sec. al XVIII-lea, mitra a fost purtata de toti episcopii si a trecut, ca un semn de inalta distinctie, chiar la arhimandritii si protopresbiterii cu inalte merite bisericesti.

Iar Braun socoteste ca introducerea mitrei la ceilalti arhierei in Orient, s-ar fi facut prin sec. al XVI-lea, pe la inceputul secolului, fiindca la anul 1589 mitra a fost introdusa pentru prima oara in Rusia.

Este mai mult ca sigur ca Patriarhul Ioan, care a luat parte la incoronarea fiului lui Andronic, despre care mentioneaza cronicarul bizantin Ioan Cantacuzen, a fost cel dintai Patriarh constantinopolitan care a folosit mitra. Dreptul de a o purta i-a fost acordat de imparatul bizantin, poate si pentru a da invesmantarii patriarhale o mai mare frumusete, cu ocazia slujbei de incoronare, fie ca un semn de inalta cinstire ce o acorda conducatorului spiritual al Ortodoxiei. Asa cum Papa de la Roma si Patriarhul alexandrin purtau mitra in cult, de ce nu s-ar fi acordat si Patriarhului din cetatea de resedinta imparateasca? Ceva mai mult, noua mitra acordata de imparat, semana cu o coroana imparateasca, printr-o bogata impodobire si nu mai era simpla, ca aceea a Patriarhului din Alexandria. Cat despre mitra papala, numita tiara, aceasta incepuse sa-si schimbe forma simpla, prin adaugarea celor trei coroane suprapuse.

Dreptul de a acorda mitra in forma de coroana, era de data aceasta rezervat imparatului bizantin. Odata acordat, acest drept se mostenea de urmasii la scaunul patriarhal, fara a mai fi nevoie de repetarea lui, la fiecare in parte.

Dar imparatul bizantin putea sa mai acorde mitra - ca si sacosul - si altor ierarhi mai insemnati din Bisericile ortodoxe cu conducere proprie. Astfel, intrun "sbornic" tiparit la Iasi, la 1723, de Mitropolitul Gheorghe al Moldovei, se spune ca Imparatul bizantin Ioan al VI-lea Paleologul a acoradt lui Iosif, Mitropolitul Moldovei, din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) "o mitra si cel dintai sacos, in locul felonului intrebuintat pana atunci. Desi aceasta asertiune nu este confirmata de vreun document con­temporan epocii, totusi ea poate fi socotita verosimila, deoarece nu mult dupa acea epoca, apar in picturi reprezentari de mitre arhieresti, fapt care ne duce la concluzia ca mitra se folosea deja in cult, pe vremea aceea. O astfel de mitra poarta Teofan, Mitropolitul Moldovei (1564-1572), dupa cum se obser­va intr-o fresca de la Sfantul Munte Athos.

In acest caz, daca imparatul bizantin a acordat dreptul de a purta mitra mitropolitului Moldovei, la inceputul sec. al XV-lea, se intelege ca acest drept fusese mai intai acordat Patriarhului din Constantinopol. De altfel, catre finele sec. al XV-lea mai intalnim si la alti ierarhi ortodocsi dreptul de a purta mitra, cum este cazul mitropolitului Maxim al Belgradului, din neamul despotilor sarbi al Brancovicilor. Este una din cele mai vechi mitre arhieresti pastrate pana azi. Ea are forma unei caciulite - vechea forma a mitrei ortodoxe - si este frumos brodata cu margaritare si pietre pretioase. Se disting inscriptii brodate, printre care se poate citi chiar numele celei ce a facut-o, principesa "Katakuzina".

In Biserica rusa mitra s-a introdus abia in sec. al XVI-lea. Cu ocazia infiintarii patriarhatului rusesc, tarul Feodor (1584-1598) a acordat primului patriarh, Jov, dreptul de a purta mitra, sacos si mantie. Este deci evident ca pana atunci mitra nu fusese introdusa in Biserica rusa, iar acordarea numitelor vesminte apare ca un privilegiu pentru tar, iar purtarea lor, la inceput, se cuvenea numai patriarhului. Prin sec. al XVII-lea mitra a trecut apoi, in Biserica rusa, si la episcopi. Un ordin din anul 1675 enumera mitra printre vesmintele episcopilor. Prin urmare, acest fapt s-a petrecut intre anii 1589 si 1675.

Primele reprezentari picturale, unde apare mitra patriarhilor alexandrini, incep din sec. al XI-lea. In Minologiul lui Vasile al II-lea (Biblioteca Vaticanului) se vad figurile Sfintilor Atanasie, Ciril si Spiridon, purtand un acoperamant pe cap. Dar acest acoperamant nu are nimic asemanator cu mitra episcopala de azi. Astfel, la Sfantul Atanasie apare mai mult ca un turban, sau ceva asemanator, iar la Sfantul Spiridon, ca o tichie facuta dintr-o impletitura de alb cu negru. Acelas fel de mitra se observa si la Sfantul Spiridon, din pictura Manastirii Arnota, apartinand sec. al XVII-lea. Iar Sfantul Ciril poarta o mitra tot dintr-o impletitura, insa de o alta tesatura.

In vechea pictura de la Arges (sec. XIV) numai Sfintii Silvestru al Romei si Spiridon apar cu capul acoperit. La fiecare din acestia, mitra prezinta cate o particularitate: astfel, la Sfantul Silvestru, mitra pare a fi o camilafca alba, avand in fata un desen de culoare neagra, de forma unui T intors. Poate ca e vorba de o cruce, al carei brat vertical de jos e intors printr-o indoitura, in partea dinauntru. Iar mitra Sfantului Spiridon are forma unei bonete albe si cu intercalari negre. Foarte asemanatoare cu aceasta apare mitra Sfantului Ciril, din pictura pe lemn ce se gaseste la Vatican, apartinand sec. al XVI-lea.

Inainte de sec. al XI-lea, nu avem nici-o mentiune despre forma mitrei liturgice si nici despre materia din care se facea. Nici Sfantul Simeon Tesaloniceanul nu ne arata din ce era facuta si cum era forma mitrei romano-alexandrine. Numai reprezentarile picturale ne pun in situatia de a presupune ca materia, din care se faceau mitrele, era, poate, panza de in alba, care, in vechime, era intrebuintata foarte mult pentru confectionarea diferitelor vesminte, pentru ca simboliza curatia slujbei sacerdotale.

Cat despre forma, desi documentele scrise din Rasarit nu ne precizeaza, totusi in Apus gasim ca mitra avea forma unei bonete, (Constitutio Constantini). La aceasta concluzie ne duc si reprezentarile picturale.

Cand mitra a parasit forma ei primara, comuna, atunci a inceput sa evolueze spre forme diferite, atat in Rasarit cat si in Apus, in mod cu totul independent. Astfel, s-a dat nastere in Rasarit la trei tipuri de mitre: 1) vechea mitra alexandrina, de forma unei bonete, facute din panza alba si cu semnul crucii pe ea, fie dintr-o panza cu impletituri ; 2) mitra de forma unei caciulite, bogat impodobita cu broderii si pietre pretioase si uneori cu iconite, avand deasupra asezata o cruciulita si 3) mitra bizantina, in forma de coroana, cu partea superioara rotunda si inchisa, pe care s-au aplicat iconite, reprezentand ae Mantuitorul, Sfanta Fecioara sau Apostolii. Aceasta este forma cea noua ce s-a pastrat, cu mici modificari, pana azi.

Sfantul Simeon ne o indicatie pretioasa asupra intrebuintarii mitrei in timpul Sfintei Liturghii, anume ca la anumite parti ale slujbei, mitra se scoate de pe cap. Acest obicei se pastreaza si azi.

Arhiereul imbraca mitra fie la Sfanta Liturghie, cu toate odajdiile si ornatele sale, fie numai la slujbele mai mici, adica la vecernie, priveghere, Sfintele Taine si Tedeumuri, impreuna cu mantia, epitrahilul si omoforul.

La imbracarea liturgica se spune urmatoarea rugaciune: "A pus Domnul coroana de pietre scumpe pe capul tau, viata ai cerut de la Dansul si-ti va da tie lungime de zile, in veacul veacului".

In timpul Sfintei Liturghii mitra nu sta asezata in continuu pe cap. Astfel, la citirea Sfintei Evanghelii, mitra nu se ridica de pe cap de arhierei, ci numai de arhimandritii si protopresbiterii ce au dreptul la purtarea ei. Se ridica de pe cap, insa, in timpul Heruvicului. La vohod, mitra si omoforul se pun pe o tava, mergand inainte cu ele doi ipodiaconi. Dupa intrare, se pune din nou pe cap; se ridica insa dupa "sa plinim rugaciunile..." pentru a se saruta Sfantul Disc, Sfantul Potir si Sfanta Masa. Se aseaza imediat si se ridica din nou la Simbol, pentru a pune capul sub Sfantul Aer. Apoi se aseaza iarasi. La rugaciunea "Cu aceste puteri..." se ridica din nou mitra (si se pune omoforul), iar dupa sfintirea punerilor inainte, se aseaza mitra pe cap (si se ia omoforul). Dupa "si ne invredniceste...", iar se ridica mitra de pe cap - care se aseaza, in fine, dupa Sfanta Impartasire. Este un ritual complicat si este destul de vechi, deoarece s-a folosit si in cultul alexandrin.

Ea simbolizeaza "cununa de spini a Mantuitorului" sau "mahrama de pe capul Lui".

Carja

Din timpurile vechi, se purta un baston de catre slujitorii sfintiti, ca semn al puterii pastorale. Cardinalul Baronius, crede ca episcopii crestini se serveau de un asemenea baston pastoral inca din sec. al IV-lea. Carja apuseana apare insa, incepand din sec. al VI-lea, cu nume diferite. Se numeste "cambuta", "baculus cypressinus", "baculus pasto­ralis", "pedum", "ferula" (de la ferio "a lovi"), in sensul certarii oilor celor ratacite. Un asemenea baston pasto­ral, in Apus, a aparut inca de timpuriu, fiind uneori foarte impo­dobit cu placi de aur si incrustatii artistice.

In Orient, carja a fost intai de lemn, terminata de obicei printr-o cruce, in forma unui T.

Carjele pastorale de azi insa, cu aspectul lor impunator, par a ne arata o alta origine. La curtea imperiala bizantina, ofiterii curtii purtau la ceremo­nii un baston inalt, care era oferit ca o distinctie de catre imparat. Impodobirea lui era felurita, potrivita cu gradele curtenilor.

Pentru "crossa" apuseana exista documente mai vechi pentru a fixa existenta ei inca din sec. al IV-lea.

In Rasarit insa, lipsesc documente mai precise asupra acestei chestiuni. Numai Codin Curoparatul si Sfantul Simeon Tesaloniceanul fac mentiune despre ea.

Sfantul Simeon ne spune ca "pentru ca arhiereul sa poata povatui si sa pedepseasca pe cei plecati si a aduna la sine pe cei departati este data aceasta carja".

Dupa Sfantul Simeon, deducem ca pe vremea aceea (sec. XV) carja avea in partea de sus o terminatie. Cardinalul Bona ne descrie cam patru feluri de terminatii de carje (a unui glob, a unei cruci, a unui T si a doi serpi afrontati).

Forma actuala a carjei pare a fi rezultatul unei combinatii a formelor de mai sus: carja se termina prin doi serpi afrontati, avand intre ei un glob mic cu cruce pe el.

In Muzeul de Arta bisericeasca se gasesc trei carje episcopale, apartinand sec. al XVIII-lea. Doua au terminatia serpilor afrontati, fara globuletul de la mijloc, iar una are o terminatie simpla. Aceste carje sunt toate din lemn. Pana in sec. al XVIII-lea, numai patriarhii si mitropolitii purtau carje argintate, numite la noi "paterite". O astfel de carja - paterita - tine in mana Antim Ivireanul, in portretul sau ctitoresc de la Biserica Antim.

Ori de cate ori arhiereul intra in biserica, se imbraca in mantie si primeste carja.

La primirea carjei, in serviciile extra-liturgice, nu se zice nici o rugaciune. La Liturghie insa, diaconul, incredintand arhiereului carja, zice: "Toiagul dreptatii si al Imparatiei ti-a incredintat tie Domnul Dumnezeu"(Ps. 109).

In afara de cult, carja nu se poate lua decat la procesiuni (impreuna cu mantia).

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne arata ca ea simbolizeaza "puterea de a povatui, pedepsi si aduna pe cei departati".

Iar carligele de sus "ca ale ancorei, inchipuie izgonirea celor ce sunt ca fiarele salbatice si vatamatoare de suflete".

Carja este deci "semnul autoritatii arhieresti asupra turmei cuvantatoare".

Engolpionul sau panaghiul

Engolpionul sau panaghiul este o iconita mica, rotunda (in medalion), care infatiseaza pe Mantuitorul sau pe Maica Domnului cu Pruncul in brate.

Arhiereii o poarta atarnata cu un lantisor la piept, spre a-si aduce aminte ca sunt datori sa-si puna nadejdea numai in Iisus Hristos, pe care sa-L aiba pururea in inima si sa se increada in mijlocirea Prea Curatei Lui Maici.

Engolpionul nu este purtat decat in riturile bizantine. In celelalte rituri nu este cunoscut. Acolo Arhiereii poarta numai crucea de piept.

Ca origine, podoaba aceasta pare sa provina dintr-un mic relicvarium, care cuprindea moaste de ale Sfintilor sau o bucatica din lemnul Crucii Domnului, pe care multi dintre crestini, in primele timpuri, il purtau atarnat de gatul lor. Purtarea unui asemenea scump talisman le dadea o incredere atat de mare, incat ei puteau suporta cu mult curaj toate pericolele perse­cutiilor indreptate contra lor sau chiar pentru infruntarea necazurilor vietii.

Asa cum a fost purtat de crestini, cu atat mai mult a fost purtat si de arhierei, care il aveau mai frumos lucrat, din aur sau argint, sau impodobit cu pietre pretioase.

Engolpiul avea la inceput doua forme: o forma rotunda si o forma de cruce.

Despre un engolpiu pur arhieresc, de la inceputul sec. al IX-lea, ne aminteste scrisoarea patriarhului de Constantinopol, Nichifor Marturisitorul catre Leon al III-lea, Papa al Romei (811). Acest engolpiu era o cutiuta de aur, impodobita cu ornamente pretioase si continand o bucatica din lemnul Crucii Domnului. Podoaba a fost trimisa in dar Papei, impreuna cu alte odajdii.

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne aminteste, de asemenea, de engolpiu, insa il denumeste si cruce, ceea ce inseamna ca pe vremea lui era inca un reliquar. De asemenea, relatarile lui Goar si ale Cardinalului Bona (sec. XVIII) ne arata ca engolpiul sau crucea reprezinta una si aceeasi podoaba, purtand aceste doua nume.

In miniaturile secolelor IX, XI, XII si in picturile de la Arges (sec. XIV), nu apare deloc engolpiul ca podoaba arhiereasca. Inexplicabil de ce. Poate ca se purta pe atunci sub omofor si nu putea fi vazut ca podoaba exterioara.

In picturile secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea din bisericile noastre, el apare cand in forma rotunda, cand in forma de cruce, insa numai cate unul, niciodata amandoua.

Ambele podoabe - engolpiul si crucea - apar la un loc, in reprezentarile picturale, abia in secolul trecut.

Engolpiul se foloseste numai de arhierei, atat la imbracamintea lor obisnuita, impreuna cu crucea, ca o distinctie a gradului lor ierarhic, cat si in cult. La imbracarea liturgica, arhidiaconul zice versetul 11 din Psalmul 50: "inima curata zideste intru tine Dumnezeu si Duh drept, inoiasca intru cele dinlauntru ale tale".

Dupa Sfantul Simeon Tesaloniceanul engolpiul (ca si crucea) inchipuie "pecetea si marturisirea credintei", "cea din inima".

Crucea (de piept)

Aproape toti liturgistii sunt insa de parere ca din engolpiu, ca reliquariu (purtator de Sfinte moaste) a derivat crucea de piept.

Pare verosimil ca in vechime, engolpionul in forma de cruce sa fi fost acordat si arhimandritilor si protopresbiterilor, ca un semn de distinctie pentru destoinicia lor. Sfantul Simeon face mentiune de aceasta in modul urmator: �Iara oarecari din preotii cei dintai, adica stavroforii si arhi­mandritii au si bedernite, pe care le poarta cu bine­cuvantarea arhiereului, ca si crucea�. Nu se spune insa nimic de engolpiu; probabil ca sub aceasta for­ma si cu acest nume, engolpiul era rezervat exclusiv arhiereilor.

In reprezentarile picturale vechi, cum sunt de exemplu in picturile de la Arges, Cozia, Sucevita, Arnota s. a., pana aproape de sec. al XVII-lea chiar, nu apare la pieptul arhiereilor, deasupra vesmintelor liturgice in care sunt figurati, nici engolpiul, nici crucea. Ele insa se purtau de arhierei.

La imbracare, arhiereul zice urmatoarea rugaciune: "A zis Domnul: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie" (Matei XVI, 24).

Crucea se poate acorda de episcop numai arhimandritilor si preotilor distinsi, constituind astfel cel mai inalt grad preotesc, purtatorii ei, dintre preoti, numindu-se iconomi stavrofori, adica "purtatori de cruce". Distinctia aceasta este, desigur, mai veche de sec. al XV-lea, fiindu-ne mentionata de Sfantul Simeon Tesaloniceanul.

Dupa Simeon Tesaloniceanul, crucea de piept simbolizeaza "biruinta in care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam, omorand poftele, gonind pe vrajmasi si pazindu-ne de pretu­tin­denea".

Alti autori mentioneaza ca mai simbolizeaza si "sigiliul si marturisirea credintei, care purcede din inima" sau "onoarea de care trebuie sa fie patruns arhiereul, pentru Crucea lui Hristos si pentru Mantuitorul Cel rastignit".

Dicherul si tricherul

Dicherul si tricherul sau intr-un cuvant, di­che­ro-tricherele sunt doua sfesnice dintre care unul are doua brate, iar altul trei brate, pe care se aseaza lumanari de ceara, cu care ar­hie­re­ul binecuvinteaza credinciosii in biserica, in timpul serviciului dumne­zeiesc.

Ele au fost adoptate in cultul liturgic pentru simbolismul lor. Si anume, dicherul reprezinta "cele doua firi ale Mantuitorului", iar tricherul "cele trei persoane ale Sfintei Treimi".

Dupa trisaghionul de la Sfanta Liturghie, arhiereul face succesiv sem­nul crucii asupra Sfintei Evanghelii, cu fiecare din aceste sfesnice. Ast­fel, la primul "Sfinte Dumnezeule", se da arhiereului intai dicherul, zicand: "Moise si Aaron intru preotii lui si Samuil intru cei ce-i cheama numele lui". Si luand dicherul, face semnul crucii deasupra Sfintei Evanghelii. La al doilea "Sfinte Dumnezeule", se da tricherul de catre arhidiacon, in mana arhie­reu­lui, zicand urmatoarea rugaciune: "A Treimei aratate la Iordan s-a facut, ca insasi firea cea preindumnezeita, Tatal, a strigat: Acesta ce se boteaza Fiul meu cel iubit este si Duhul la Cel asemenea a venit, pre Carele popoarele Il lauda si-L prea inalta intru toti vecii". Apoi luand tricherul in mana, arhiereul face semnul crucii cu el asupra Sfintei Evanghelii. In timpul celui de al treilea "Sfinte Dumnezeule", zis mai rar, luind arhiereul dichero-tricherele iese pana in mijlocul bisericii.

Atunci binecuvantand poporul de trei ori, zice: �Doamne, Doamne, cauta din cer si vezi si cerceteaza via aceasta pe care a sadit-o dreapta Ta si o desavarseste pe ea�. Binecuvantarea cu dichero-triche­rele se face in cele patru puncte cardinale.

Ca insemnare simbolica, Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne spune ca arhiereul, binecuvantand poporul cu tricherul, "arata ca intareste buna, cinstita Imparatie, cu a sa preotie si prin Evanghelie si se roaga sa ramana aceasta prin darul Treimei".

Mesolaras arata ca la origine acest sfesnic era o distinctie speciala a imparatului bizantin si ii servea ca sa binecuvinteze poporul cu el. El simboliza indoita putere lumeasca si bisericeasca pe care bizantinii o recunosteau imparatului lor.

Vulturul

In ritul bizantin nu este cunoscuta o incaltaminte liturgica pentru arhierei, asa cum se obisnuieste in Apus, la cei din ritul latin. Insa, in timpul Sfintei Liturghii si la alte slujbe din biserica, arhiereul se aseaza de obicei pe un mic covoras de forma rotunda, care poarta numele de "vultur". Este numit asa, dupa desenul pe care-l are, reprezentand un vultur cu aripile deschise si luminate de razele soarelui, care zboara deasupra unei cetati.

Acest covor se aseaza sub picioarele arhiereului ori de cate ori slujeste si intrebuintarea lui este facuta pentru motive de ordin simbolic: cetatea ii arata lumea, pe care trebuie s-o conduca si cetatea sa episcopala, pe care el va trebui intotdeauna s-o aiba sub privirile sale. Iar vulturul cu aripile luminate inchipuie curatia si ridicarea sufletului, precum si inaltimea stiintei teologice, cu care trebuie sa fie impodobit sufletul sau, intotdeauna.

In prezent, la hirotonia arhiereului, se aseaza intre sfesnicele impa­ratesti, vulturul mare. Doi clerici aduc pe candidatul la arhierie, mai intai pe coada vulturului, avand in maini Sfanta Evanghelie, in care a pus Sfintele Marturisiri ale Credintei crestine ortodoxe. Dupa ce raspunde la prima intrebare, este adus apoi la mijlocul vulturului, iar dupa a doua marturisire este adus la capul vulturului, insemnand cu aceasta inaintarea in desa­var­sirea treptei arhieresti.

Vulturul mic, este cel mai des intrebuintat la toate slujbele arhieresti. Intotdeauna, la asemenea ocazii, trebuie sa fie mai multi vulturi din acestia, pentru ca sa fie asezati in locurile unde se stie mai inainte ca va sta arhiereul, in timpul slujbei.

Vulturul inseamna: "curatia, dreptatea si inaltimea dumnezeiestii cuvantari". Iar cetatea inchipuie "lumea si episcopia pe care o conduce acel arhiereu".

O alta insemnare simbolica a vulturului, dupa un alt autor ar fi urmatoarea: "precum vulturul se ridica in zbor mai sus decat toate zburatoarele, tot asa si arhiereul, prin stiinta si purtarea sa aleasa, trebuie sa se ridice deasupra condusilor sai si precum vulturul prin vederea sa puternica vede de la mari inaltimi ce se petrece jos, tot asa si arhiereul, prin patrunderea sa, sa poata vedea tot ce se petrece intre condusii sai.spre a lauda binele si infrana raul, ori unde s-ar vedea".